* * *
Ai grijă ce scrii! te amenință, din umbră, Celălalt.
Nu degeaba ți s-a ridicat, în palmă,
o spînzurătoare. Nu risca, păstrează foile imaculate.
Fii grăjdarul ce țesală, în fiecare dimineață, calul alb
al împăratului; însă nu-l încalecă niciodată, de teamă
să nu fie decapitat. Cine să-l asculte? Tu? Nici vorbă.
Dimpotrivă. Scrii cu sînge pe ziduri, pentru cei ce nu
și-au pierdut mirosul. Cu degetul pe nisip, pentru cei
care nu uită. În limba orbilor și a surzilor scrii.
În limba inimii tale hăituite. A trecut timpul morții,
alte griji ai acum. Încă nu ai reușit să îndupleci paznicul
cerului să îți înapoieze mingea șutată acolo,demult,
în copilărie. Cînd iubești, toate pot fi îmblînzite.
Uite cu cîtă ușurință ai făcut din spînzurătoare
o pasăre mică ce îți ciugulește din palmă!
* * *
Sufletul se întoarce în tine, aidoma unei ferestre.
Deși zidul a fost dărîmat demult, știe unde să se așeze.
Tu doar o ștergi, de abur, cu mîneca, și privești prin ea
la cei care, cu dinți de ceapă, încearcă să te sperie.
Retrăiește copilăria unui vis. Bucură-ți sufletul, nu îl
lăsa să tînjească. Ieși în stradă, îmbrăcat în costum de
scafandru, și strigă: vor veni apele! vor veni apele!
La început, te vor crede nebun, însă, cu timpul, te vor
urma. Pescarii vor tăcea la aceeași masă cu peștii.
Dumnezeu
va privi în lume ca într-un acvariu și va fi mulțumit.
* * *
Eliberează-te de tot ce știi. Memoria e un submarin
din carton, nu o floare de nufăr. Încă nu părăsiseși pîntecul
mamei și veneau la tine să te întrebe despre viețile lor.
Nu coborî podul peste șanțul de apărare. Vor înota pînă
în mijlocul apei, apoi se vor întoarce speriați. Fiecare va
povesti altceva. Prefă-te că îi asculți, îi va liniști. Spune-le
că doar ceea ce nu știu le poate fi de folos. Sînt păsări
care dorm în zbor, amintirile împiedicîndu-le să coboare
pe pămînt. Te vor crede nebun, nu-ți fie teamă. Se apropie
vremea cînd cel ce uită o să fie mai căutat decît cel ce
își aduce aminte. Cui folosesc firimiturile aruncate
într-o curte păzită de cîinii slobozi ai minții? Trăiește și uită!
Abia atunci te vei putea despărți de tine, Celălalt, ca de
un străin căruia i-ai cărat, o parte a drumului, crucea.
* * *
A venit circul în oraș! Fugeam de acasă, mă furișam
pe sub pînza cortului și priveam dintr-un colț.
Vedeam acrobați, zburători fără plasă, jongleri cu farfurii
invizibile, dresori de animale demult dispărute, nu mă
atrăgeau. Eu așteptam, tremurînd, să intre clovnii.
Giumbușlucurile lor mă încîntau mai mult decît orice
salt mortal, capul strivit în gura leului ori piticul
cu joben. Eram copil, adoram joaca clovnilor,
nu îmi închipuiam că în ea se ascunde limpezimea unei
morți deja petrecute. E drept că, uneori, vedeam o
tristețe în ochii oamenilor mari și nu înțelegeam de ce.
Într-o zi, m-am furișat în rulota preferatului meu.
Plîngea cu lacrimi de toate culorile. Am dat să fug,
el mi-a făcut semn să mă apropii. Ferește-te de clovnii
care rămîn veseli și după ce au ieșit din arenă, mi-a spus.
Îți vor fura, fără să simți, sufletul.