* * *

Aș vrea să știu de ce iubesc

cum fac mereu să nu mă pierd

de ce din lacrimi rugi eu făuresc

și clipele tristeții ajung ca să le șterg.

Aș vrea să știu de ce mi-e dat penelul

cu care recompun iubirea din nimic

și cum adun la piept cu drag poemul

în nopțile târzii când Ceru-i mult prea mic.

Aș vrea să știu de ce zâmbesc mereu

deși poate în suflet mi-e furtună

cum reușesc din cerșetor să fiu un zeu

când ale tale brațe mă cuprind pe Lună.

Aș vrea să știu de ce mi te iubesc

ca pe o icoană ascunsă în biserici

de ce mereu mi se pare prea firesc

să ne iubim ca niște lupi sălbatici.

Aș vrea să știu de ce tu m-ai ales

să-ți fiu toiagul când viața te dărâmă

de ce sunt eu femeia și gândul ne-înțeles

de ce tu mă iubești, de ce îți sunt o Zână?

Aș vrea să știu și poate nu aș vrea

de ce îți sunt blestemul iubirii tremurânde

sunt doar Femeia ce stă în dreapta ta

iar Tu îmi ești poemul nopților prea blânde.

Aș vrea să știu și poate nu aș vrea

sunt doar copila cu gânduri prea rebele

și totuși de ce te port în tâmpla mea

de când te-am cunoscut în nopțile cu stele?

* * *

Împleteam stele sub clar de Lună,

întrebându-l pe Dumnezeu

în care parte a pieptului

m-a așezat în ziua când te-am cunoscut.

A zâmbit,

la fel cum îmi zâmbești tu,

spunându-mi:

„Tu îi ești bătaia inimii din tâmple, zuză mică!

Nu mai întreba ce îi ești,

doar iubește-l așa cum știi,

stângaci, nebunește, cu toată ființa ta”.

Și acum împletesc stele,

parcă mai multe

și mai frumoase,

ascultând

acel zâmbet

care mi-a înviat inima.

* * *

Între două respirații

își face loc suflul buzelor tale

peste pielea-mi tremurândă.

Să fii oare călăul sau olarul

plămânilor mei?

Să nu mai am scăpare

din mâinile tale

decât dacă cedez

în fața ta

de fiecare dată când mă dorești

ca un lup?

Sunt o nepământeană, iubite

din cauza ta

și singura-mi scăpare

este să te iubesc nefiresc

ireal și cu toată ființa mea.

Și când te gândești că

Iarna

are iz de tine pe buze…