Doru Treta a debutat în 2024 cu romanul realist Sunt un corupt, la editura Tritonic, în colecția LIT. Un debut oarecum surprinzător pentru cei care îl cunosc, și asta pentru că Doru este un binecunoscut membru al clubului de science-fiction H.G. Wells din Timișoara și prozator în genul SF. Ba chiar, el este unul dintre membri fondatori ai acestui club și primul său președinte. De aceea mi-l închipuiam debutând fie cu un volum de povestiri SF, are multe scrise, fie chiar cu un roman de science-fiction. Dar iată că, în pofida așteptărilor, Doru Treta alege să debuteze cu un roman care pare, la prima vedere, autobiografic, fără a fi, cel puțin, unul asumat. Volum despre care Antuza Genescu ne spune, pe coperta a patra: „Povestit cu o nonșalanță menită să amorseze gravitatea întâmplărilor, romanul de față captivează prin obiectivitate și credibilitate, dar mai ales prin natura șocantă, vinovat-nevinovată, a protagonistului său, vizibilă de la primele fraze ale cărții până la finalul revelator.”

La prima citire, Sunt un corupt pare încă o critică a vechiului regim dictatorial. Însă, pe măsură ce lectura curge și Dinu Teodorescu evoluează, prins între banalitățile zilei (aceleași ieri ca și azi) și presiunea socială (alta ca formă, identică în mecanism), devine limpede că Doru Treta n-a scris nici jurnal, nici parabolă, ci un roman noir, pe alocuri, chiar distopic. Nu insist pe etichete, riscăm să deturnăm demersul autorului. Mai util e să-l parcurgem capitol cu capitol și să vedem ce rămâne din ipoteză la final. Romanul începe ca o confesiune, făcută de un student, dar cu vocea adultului de mai târziu. Cadrul este reprezentat de holurile Universității de Vest, cu scuipătorile-scrumiere și caloriferele-bănci, și dă tonul primului capitol: regulile oficiale versus practicile reale. În chiar clipa în care viitorul se decide „meritocratic”, o adeverință UASCR depusă în ultimul minut răstoarnă ierarhia și îl exilează pe Dinu la Reșița. În contrapunct, episodul Silvia–Anton–Roxi și „excursia” Agatei cu italienii expun o sexualitate tranzacțională și un social uns cu mici complicități.

Insertul cu Vasile/Vasili Pricop (expulzare, protecție consulară, reînncetățenire prin acte) introduce tema identității ca produs birocratic. Noir-ul se întrevede deja: moralitatea e negociabilă, decorul e gri, hazardul are gust administrativ. „Bărbatul a salutat scurt și a plecat. Rămas singur în apartamentul cu o cameră, Vasile a intrat peste tot, s-a uitat prin dulapuri, în baie, în bucătărie, chiar și în cămară. Era mobilat cu tot ce-i trebuia, doar rafturile erau goale. S-a așezat pe pat. A deschis plicul. Înăuntru a găsit 1.200 de lei. Cu suma asta în buzunar, se simțea cu adevărat bogat. A doua zi, a ieșit în oraș și, când trecea pe lângă o instituție, întreba dacă nu cumva au un serviciu pentru el. Nu se grăbea, avea timp trei luni în față.”

Capitolul al doilea seamănă cu o revelație. Tânărul student este acum un adult aflat în fața primelor sale provocări. Trimis pe litoral, unde ar trebui să îndeplinească o funcție mai degrabă onorifică, află că, odată cu promisiunea libertății, apare mecanica controlului. Realitatea se dovedește a fi o scenă de teatru Kabuki: din spatele măștilor și umbrelor, cineva te privește și încearcă să te controleze. „Într-o zi, am intrat în cantină după ce trecuseră cele două serii de meseni. Rămăsese destulă mâncare pentru a hrăni jumătate de pluton de soldați. Dimineața nu mai era nici urmă. Oalele erau curate. Mi s-a confirmat bănuiala despre conținutul sacoșelor cu care plecau acasă femeile seara. Am înțeles cum era favorizat schimbul doi. Cele din schimbul unu nu luau aproape nimic. Ziua era prea multă lumină și putea să le vadă cineva și să le toarne. Nu puteau risca să-și piardă serviciul așa de greu obținut. Pentru ele, salariul era singura sursă de bani din familie, în afara vânzării la piață a câtorva produse din gospodăria proprie.” Voluntariatul la Costinești pare inițial „Marea evadare”: apa mării, tinerețea, ritmul sezonului. Dar „normalul” stațiunii e reglat de activiști, liste, camere, „combinații”, funcții care se recompensează cu acces și provizii. Prietenia cu Helmut (bucătarul-cititor) aduce oxigen cultural; în oglindă, activiștii sunt mici comisari ai plăcerii altora. Finalul de capitol ridică miza: Danei (prietena și viitoarea soție a lui Dinu Teodorescu)  i se conturează repartiția în proximitatea orașului, iar lui Dinu i se anunță drumul către industrie. Libertatea rămâne o coregrafie atent supravegheată – distopia, încă în fundal.

În următoarele trei capitole, Dinu intră în malaxorul dresajului instituțional. Trimis la Reșița, află cu oroare că întreprinderea se va închide peste nici șase luni și, odată cu ea, și repartiția lui. Va urma inevitabila, pentru acele vremuri, armată. Aici noir-ul capătă carne: limbajul, ritualurile, violența de grup, absurdul utilitar. Dinu supraviețuiește, își tocește colțurile și înțelege codul: taci, execută, „fă-ți relații”. Reapariția lui Helmut (episodul activistului de la mare, care va fugi ulterior) subliniază fisurile sistemului, cei cu „deschidere” ies, cei fără se adaptează. Când iese la vatră, Dinu nu mai e același: nu doar obosit, ci antrenat pentru lumea complicităților. „Nu știam cum să calific, bun sau rău, faptul că întreprinderea la care fusesem repartizat avea să se desființeze peste șase luni. O să vedem, probabil va trebui să-mi găsesc alt loc de muncă. Desigur, nu vor fi probleme, că doar la noi în țară nu există șomeri, așa afirma presa.” Prin unchiul Dușco Stoianovici, Dinu primește post la Corpul de Control. Mansarda instituției, cu Octavia (secretara-fixer), mentorul Emil și cafelele „de nicăieri”, e laboratorul micii corupții cotidiene: controale „după plan”, procese-verbale calibrate în funcție de sacoșă, „magazinul” și „ferma” partidului ca surse paralele de aprovizionare. Dana trece de la catedră la schimbul valutar Moravița – job plătit mai bine, supus altui tip de filtre (anchete, raportări, giuvaeruri mărunte în sertar). Telefonul montat „cu prioritate” e și obiect de ascultare: scena în care se redă convorbirea proaspăt înregistrată schimbă brusc temperatura romanului. Distopia nu mai e presimțire, e procedură.

Apartamentul de la „șantierul partidului”, butelia „pe loc”, mobila „pe relații”, frigiderul, televizorul color „prin sindicat”: prosperitatea domestică se construiește ca o hartă de favoruri. Undeva între comicul amar (cafelele gratuite, „desertul din partea casei”) și tragedia discretă (căderea inspectorului incoruptibil Victor Nestor), Dinu alunecă: nu ia bani, dar acceptă „produse”, „acces”, „prioritate”. Rețeaua se strânge. Poveștile sateliților (Helmut, fugind; Robert, fratele lui, devenit preot, apoi excomunicat și expediat „civilizat”; pașapoarte „când trebuie”) arată că moralitatea personală e mereu înfrântă de angrenaje. Când Dinu se vede în vitrina Hotelului Nord (unde „prevenția morală” înseamnă a rupe procesul-verbal), iar Emil îl îndeamnă: „Du-te peste el și confiscă-ți ce-ți trebuie”, vine revelația: nu „ei” sunt doar problema; „eu” sunt mecanismul.

Confesiunea finală: Sunt un corupt, nu e strigăt politic, ci verdict noir: eroziune lentă, luciditate tardivă, imposibilitatea eroismului într-o lume în care fiecare își știe rolul. Cu ce rămânem la urmă, după o trecere furtunoasă prin viața lui Dinu Teodorescu? Risc să spun: noir, nu tezism! Romanul este despre mecanisme și temperaturi morale, nu despre lozinci. Detectivul (desigur) lipsește; rămâne conștiința care își anchetează propriul traseu. Mai avem însă și o distopie cotidiană (poate nu cea mai elegantă exprimare): nu viitor apocaliptic, nu prezentul administrat, legitimații, repartiții, anchete, telefoane cu „ecou”, ci trecutul proiectat ca un viitor și prezent fără de sfârșit. Și atunci, oare, romanul este „despre dictatură”? Da, fără îndoială, în fundal. Dar, mai ales, e despre anatomia coruperii: drumul scurt dintre „nu iau bani” și „accept produsele”, dintre „doar o dată” și „așa se face”, dintre „noi vs. ei” și „eu sunt sistemul”. Tocmai de aceea Sunt un corupt funcționează azi ca roman noir cu inserții distopice: pentru că arată cum regimurile trec, dar ingineria micilor complicități se reinventează ușor, dacă nu ne prindem la timp cum începe.

Privit prin această lentilă a distopiei, care modifică formele și proporțiile pentru a evidenția problemele, Sunt un corupt este un roman-avertisment, scris cu reținere, calm și jovialitate, și poate tocmai de aceea mai profund decât pare la prima citire. De altfel, finalul, care dă și titlul, ne arată că autorul, dincolo de stilul folosit, a vrut să ne transmită un mesaj profund. Într-o lume generalizat-coruptă, alegerile nu sunt atât de simple pe cât par la o primă vedere. Fie mergi cu valul, fie suporți consecințele de a fi altfel, manifestate prin ostracizare socială, fie… fugi. Ce alege personajul nostru și cum îl construiește autorul, piesă cu piesă, vă las să descoperiți.

*Doru Treta, Sunt un corupt, Editura Tritonic, 2024