Fertilizări ale epicului în proza debutanților

Proza noastră face o figură emblematică în orice bilanț al literaturii; pe plan intern autorii au un dialog fertil, prin cărțile lor, cu cititorii, mult mai mulți decât ai poeziei, pe plan extern se dobândesc binemeritați lauri. În narațiune timpul se lasă mai bine pipăit, explorat, analizat, circumscrierile (auto)biografice ale eului auctorial dau un spectacol autentic din idei, cuvinte și memorie activă, totul, chiar și succesul, devin efectele tenacității speculative a sufletului cărții.

Astfel de relatări sacadate ale naratorului avem și în Boneta cu fitil (Siliștea, Editura InfoEST, 2024, 142 p.), scrisul lui Mihu Iancu, autorul cărții, este alert, personajele se află în priza narativului de când s-au născut, sub rictusul caligramelor condeiul scapără, nu este deloc obositor nici verbiajul ostilităților din cotidian. Haloul mitic are o simbolistică a așteptării, sensurile sunt matricea atitudinii de vizualizare, incursiuni de nuanțare în imersivul  imaginarului epic incumbă un efort de de-retorizare. De pildă în povestirea Somnul rațiunii, cireașa de pe tort e cadoul, jurnalul lui Cărtărescu. Sugestia, așadar, ține de ontologia privirii, iar polemica inter-amicală atinge revolta împotriva inutilului sub masca elogiului vizând unitatea lucrurilor de gen (e literatură sau nu e literatură jurnalul?). În nuveleta Incongruență, în patru părți, intriga e dubitativă, construită astfel, prin personaje cu habitudini ambigue: unul critică înmulțirea bisericilor și desființează clerul, concediul de vară, mai mult pe o „terăsică“ nu în valurile mării) le prilejuiește întâlniri cu colegi (colegele au malacii lor, aflăm), croaziere scurte, de sezon, cu vaporașul, sofianisme cât cuprinde.

Construcție activă, narațiunea lui Mihu Iancu dezvoltă, la urma-urmelor, fațetele dialogului eroilor cu realitatea în care colcăie și destinul lor. În Uitarea, fertilizările epicului vin din intenționalitate, Un drum în pantă va fi nuvela unor „întorsături convenționale“, revelațiile au poncife ale unui eu narativ extrem de răsfățat, prin modul de a trăi (și vorbi) al acelorași personaje care nu întotdeauna se „mișcă“ bine între  o  realitate  și  o  reprezentare: „– Dacă Dincolo nu e nimic, înseamnă că sunt egal, prin moarte, cu toți milionarii și miliardarii lumii.“ (Un drum în pantă).

Întotdeauna discursul epic este aglomerat cu elemente dintr-o recuzită strategică a povestitorului, iar sondarea identitară, manifestată obsedant de eul auctorial, este adâncă. E și multă deschidere metafizică și asta chiar în schițe ori povestirile scurte. Iluzoriul și perisabilul abundă conceptual în mentalul eroilor. Interesul de a purifica expresivitatea artistic-estetic este un act apofatic. Un lucru esențial: fiecare personaj, în felul său, vrea a se sustrage pe sine din universul mundan. Cosmosul interior e o capcană, Eu și Celălalt își livrează reciproc câte un pivot semantic. În Irecuperabil, anostul vrea să înduplece lectorul că instanța creatoare, adică eul scriptural, poate decide „suspendarea“ sensului. Doar că iubirea, trecută ori prezentă, ticăie într-una în ceasornicul existenței, nu-i așa? Un ordin de-al șefului e prilejul statuării femeii ideale de către protagoniști.  În altă parte, tatuajul realității uzitează cromatici cameleonice; Butada poate fi explicația căutată, aceea că revelația nu vine din fantasmele efemerului, nota de contemplație fiind și ea un ludism al fragilității omului: „Nu uita ce-ți explicam nu mai departe de săptămâna trecută: dacă nu ne jucăm din când în când cu sensurile cuvintelor riscăm să ne transformăm în cea mai proastă variantă a noastră.“ (Butada).

Omenescul este deschiderea spre lăuntrul armonizărilor, „puntea suspinelor“ mai leagă doar matricea simbologiilor terne și miracolul candorii transformat în redemptiv, ca axe ale unei cosmologii interioare. Schița Surpriza indică spirite vizionare în cazul protagoniștilor, energiile universului intim expandând idei și mentalități în realitatea din afară, ca idealitate a regenerărilor ce s-ar impune. Șapca din piele devine insolit „protagonist“ în Fragmentarism, o altă nuvelă, Crepuscul, într-un fel de registru narativ erotico-mistic, ne transferă în adâncurile unei realități din altă lume, precum și în povestirea În vecii vecilor, amin (un parastas, boschetari înfierbântați), a hoților neprinși, deci oameni „cinstiți“, a uimirilor post-democratice în noile relaționări Eu-Celălalt. Pe alt fundament, unirea prin nunta tradițională, găsim asemănări cu epicitatea din Renunțarea.

Sunt, desigur, de reproșat diminutivările obsedant „regățenești“, ici-colo stâlcirea limbii, de pildă un nefericit „concluzionăm“ preluat de la comentatorii sportivi ori moderatorii unor emisiuni radio ori tv (e drept, cuvântul, demn de coana Chirița a lui Alecsandri face carieră deja, dar Mihu Iancu trebuie să demonstreze că e un scriitor devotat folosirii și promovării limbii materne care, fiind o limbă neolatină, are mult mai corectul terme „conchidem“, nicidecum barbarismul „concluzionăm“!). Și totuși, la capitolul elogiilor se află narațiunea Dedicația, fiindcă pune tranșant problema preluării fără logică în uzul limbii materne a cuvintelor zise de împrumut, îndeosebi „anglismele“.

Altminteri, cartea de proză scurtă a lui Mihu Iancu manifestă în limite adaptative eforturile unui eu auctorial care izbutește o carte de reflecții epice confortabile, de implicare afectivă a unui povestitor inteligent, erudit, talentat.