M-am înscris și eu în programul primăriei „Adoptă o masă de ping-pong”. Verde, cu margini crem, cu fileu elegant, ușor curbat la mijloc, și picioare ținute strâns, încrucișate. Am văzut-o într-o poză de prezentare și, deși era identică cu restul, m-am atașat de ea iremediabil. Asta se întâmpla acum doi ani, înainte de a mă muta în bloc. Luat de treburi, am uitat până ieri, când, zapând prin programele de pe televizor, mi-a atras atenția un concurs european de ping-pong care se desfășura chiar la noi în oraș. Printre mesele la care se juca era chiar ea. Am recunoscut-o imediat, chiar dacă între timp se schimbase. Sportul, mi-am imaginat, dieta, dar mai ales ambiția pe care i-o citisem în poză încă de când era doar o starletă în căutarea unui donator generos o aduseseră în prim-plan.

Am simțit cum mi se umflă pieptul de o mândrie greu de cuantificat. Imediat am căutat printre acte și am găsit certificatul prin care eram numit sponsorul ei principal. Pe hârtia ștampilată cu o parafă emoționant de mare, aurită, și împodobită cu semnătura primarului, numele meu era în prim-plan, alături de adresă și de numele ei. Cumva, iată, până atunci nu-mi trecuse prin minte să citesc certificatul.

O chema Măslinuță, la fel ca pe pisica cea mică, de culoare incertă, iarna mai degrabă spre negru, vara spre crem, cu variații de maro deschis și închis. Măslinuță pentru că era verde, mi-am închipuit eu, sau pentru că era fabricată în Grecia, sau pentru că era moale, uleioasă, aromată, plăcută la atingere. Brusc, respirația mi s-a întețit și o furie reținută m-a făcut să iau decizia să merg să o vizitez.

Am luat cu mine certificatul, extrasul de cont prin care arătam că plățile sunt la zi, pe Măslinuță, pisica, și pe Prima. Cu toții am ajuns la intrarea în Polivalentă dis-de-dimineață, înainte ca antrenamentele să înceapă. Nu voiam nici să deranjăm prea multă lume, nici să atragem atenția asupra noastră, nici să o deranjăm foarte tare. De fapt, nici nu știam ce voiam cu adevărat. Contractul dintre mine și primărie nu mă făcea proprietarul ei, nu mă lega de ea mai mult decât o firavă finanțare, mai degrabă discretă decât decisivă. Totuși, faptul că dintre noi toți ea, cea mai tânără, reușise în viață mă făcea nespus de mândru.

Cei de la pază ne-au lăsat să intrăm, curioși să urmărească un bărbat cu două pisici, aranjat ca pentru nuntă, cum caută cu ochii o masă de ping-pong nici mai mică, nici mai mare, nici mai bine făcută, nici mai slabă decât oricare altă masă de ping-pong. În ochii lor, toate lucrurile sunt poate identice și recognoscibile prin combinații de numere și litere. Creiere complexe, umane, insuficient dezvoltate pentru a cuprinde întreaga imagine a lumii înconjurătoare.

Aș fi dezvoltat ideile și mai mult dacă, chiar în centrul arenei, luminată discret, nu aș fi văzut-o pe Măslinuță. Ne-am apropiat toți trei cu grijă, tot mai fâstâciți pe măsură ce distanța dintre noi se scurta. Nu-mi pregătisem niciun discurs, nu aveam nicio idee despre ce aș fi putut spune când o întâlneam. Baleiam între scuze, pentru îndelungata mea absență din viața ei, și laude la adresa performanțelor ei sportive. Până la urmă, atunci când am ajuns chiar lângă ea, m-am pierdut cu totul, mai ales când din penumbra sălii s-a ridicat un bărbat tânăr, cu mișcări feline, și s-a apropiat de mine cu palma întinsă.

– V-am recunoscut imediat, mi-a spus el după ce am trecut de primele saluturi politicoase, iar eu i-am zis cine sunt.

S-a aplecat ușor și și-a pus o mână pe marginea ei. Gestul, elegant și familiar, m-a adus cu picioarele pe pământ. Cât de puțin știam despre ea, despre viața ei, despre gusturile ei, despre plăcerile ei. Nu știam nimic, doar că în urmă cu doi ani primăria căuta pentru ea pe cineva care să o adopte. Un părinte surogat, un tată care ar fi trebuit măcar să-i urmărească maturizarea, dacă nu să o viziteze din când în când, să se intereseze de soarta ei, să o laude, să o iubească, să-i spună că are încredere în ea. Și toate acestea la timpul lor, nu acum, când ea era în finala campionatului european de ping-pong, alături de un tânăr elegant și politicos.

Am dat din cap și am zâmbit tot timpul cât el mi-a povestit despre ea. Cum la început a lucrat ca masă de ping-pong la o școală generală, apoi a fost transferată la Colegiul Bănățean, după care, printr-un concurs de împrejurări, a ajuns la Liceul Sportiv. Acolo a cunoscut-o el, mi-a spus cu modestie, aplecându-se discret spre mine, dar și spre ea.

– Am remarcat-o imediat. Avea talent, încă neșlefuit, dar și ambiție și dorință de a învăța. Știa cum să facă mingea să sară din tăblie cu eleganță, dar și cu determinare. Cum să protejeze șoldurile sportivilor când se loveau de colțuri. Cum să mențină fileul ferm pe poziție. Cum să rămână orizontală și nemișcată, indiferent de apucăturile sportivilor. Cu doar un pic de îndrumare, toate aceste calități sportive au condus-o cu rapiditate spre vârf.

Poate doar atunci când Măslinuță, pisica, a fătat șapte puiuți sănătoși — trei negri, doi portocalii, unul alb și unul precum ea, în toate culorile măslinelor — m-am mai simțit atât de mândru. Am tras aer în piept și, după ce am făcut un efort să-mi stăpânesc emoțiile, i-am spus:

– Vreau să știi, draga mea, că am fost tot timpul alături de tine și că suntem mândri de performanțele tale.

O minciună mică, am calculat eu, amintindu-mi că până în urmă cu trei zile nici nu mai știam de ea, dar care, aparent, a fost bine primită. În seara aceea, după ce finala s-a terminat, iar eu picoteam în fotoliu cu Măslinuță în brațe și cu un pahar de vin alături, am primit un telefon. Din partea cealaltă nu se auzea nimic, dar am știut imediat că este ea și că, în felul ei tăcut, mă iartă și mă invită în viața ei. De atunci urmăresc cu interes campionatele de tenis de masă, ba chiar mi-am cumpărat un camper, care-mi permite să umblu prin toată Europa încurajând-o și amintindu-i, așa cum ar fi trebuit să fac de la început, că o iubesc.