Micropoem cu perdea

lumina trecea prin ea
ca prin piele

și pentru o clipă
am înțeles
cum poate ea
să devină
o viață

toată a ta

chiar și așa
fără să o întrebi

alte vieți
rămân

mai e timp
pentru întrebări ***
mai vine târziu în camera noastră
ca o liniște care și-a pierdut gândul

deasupra capului
pe raftul mic
o cremă de mâini uitată
desfăcută
miroase a piele caldă
și-atât
iar lângă ea
două fire de lumină dansează lent
ca niște oameni prea obosiți să se mai rănească

•

în colțul camerei mari
iubirea arde mocnit
ca o veioză acoperită cu o haină subțire
lumina ei se-apleacă spre podea
și pentru câteva secunde
adevărul stă nemișcat între noi

•

tot ce trăim este imposibil de pierdut

•

tu stai întinsă
cu genunchii la piept
de parcă în tine ar încăpea o pădure întreagă
iar eu mă gândesc
că nimeni n-a fost atins de sufletul meu
cum ești tu
niciodată

•

afară
gândacii de primăvară lovesc geamul încet
ca niște amintiri care încă mai vor să intre

•

ieșim mai târziu
în subteranul aproape gol
unde metrourile vin rar
și oamenii își poartă singurătatea în pungi de hârtie
mergem lipiți
inimă lângă umăr
ca doi supraviețuitori ai aceleiași ierni

•

eu nu spun mare lucru
doar simt

dragostea adevărată
cred că începe exact așa

și liniștea vine peste noi dintr-o dată

•

pentru prima dată
după mult timp
nu simt nevoia să fug

doar îți ating mâna
mirosind vag a cremă și frunze crude
și mă gândesc că
unii oameni nu se iubesc ca să rămână

poate se iubesc
ca să lumineze puțin
camera altcuiva