***

părul ei negru

mirosea a otavă și zilnic

trecea prin lumea gângavă

orbește alerga prin prunduri de ape

amurgul

era temător și destul de aproape

timpul trecea cu um fel de răbdare

nici eu nu-l simțeam

lunecând sub picioare

ca pe-o minune în lumea firească

propriile vieți așteptam să se nască

a mea dintr-un zid

destul de zurlie încă mai zburdă

într-un val uriaș de hârtie

***

mereu te uiți

după primăvara altora îmi spui

când toată bucuria altor mâini

ți se întinde să te întrebi

dacă totul este așa cum s-ar fi cuvenit

să plângi

să râzi

să alergi în vârful picioarelor

fără să ți se audă pașii

numai așa

atunci când iarna se va crede nemuritoare

clopotele ei

îți vor spune că ești

***

îngenunchez

să număr lumânările nestinse

dintr-o viață anterioară

din când în când

tebuie să acopăr umbra

cea nevăzută ca moartea

pregătește-ți nașterea mi-ai spus

moartea are urmași

care se dau în leagăn cu ochii închiși

cobor din oglindă clipa îngerilor

doar ei o mai pot salva

vei bea vinul nou ca un orb

care a greșit apele

dumnezeu știe ce poți atimge cu ochii apoi

vei simți gustul vioriu al amurgului

foarte aproape

și vei fi întâmplarea amiezii

și ve fi trecătoare de ape