Se zice, cărțile sunt scrise din cărți și probabil parțial e adevărat.
Oricum așa se întâmplă să fie în acest caz : o carte din cărți, din impresii personale, din dosarele păstrate cu sfințenie de Gheorghe Tomozei, din manuscrise ale altora care îmboldiți de Tomozei însuși, au scris despre Labiș, din fotografii și tăieturi de reviste.
Acestea toate nu sunt puse cap la cap ci lăsate să se îmbine cumva după voia lor, într-un puzzle aleatoriu, inspirat de un vers al poetului (”Mi-am ales eroul”) care a trăit doar câțiva ani, a scris un vraf de texte și s-a stins în plină febră creatoare lăsând-ne nu doar triști dar și cumva dezorientați. Pentru generațiile de dinainte fusese o obsesie, un ”spirit protector”, un model de urmat , poetul damnat și refractar, pornit dintr-un sat bucovinean care ajunge să răstoarne masa la București, reprezenta aproape un mit.
În Școala de literatură poate că nu toți îl iubeau, sigur nu toți îl iubeau dar e cert că mai toți, sau îl invidiau sau îl admirau . Și era de ce.
Avea o ușurință a versificării într-o vreme în care versificarea conta, dublată de știința metaforelor îndrăznețe, o lipsă de complex, o dezinvoltură și un curaj neobișnuit , avea în firea lui deopotrivă o latură copilăroasă, adolescentină și o maturitate gravă. Precocitatea însăși.
Fascina.
I-au povestit viața mulți, unii cu umilința devoțiunii totale cum a fost cazul lui Gh. Tomozei, alții cu lipsa de sfială a curajului că de, ori se vorbește despre morți numai de bine, ori poți fantaza liniștit că nu mai există supraviețuitori care să te contrazică.
Am avut și noi românii un Rimbaud al nostru într-o epocă cumva scursă din romantism direct sub observația partidului unic, din hălăduiala fericit naturistă, direct în lumea tabelelor de prezență și a calificativelor. M-am gândit ce s-ar fi petrecut daca Labiș ar fi avut norocul să trăiască într-o societate mai liberă și nu chiar atunci când țara era sub gheata instructorilor de partid sovietici.
Dacă ar fi avut ”obligația” să citească Walt Whitman și Emily Dickinson pentru examene iară nu doar Evtușenko, Gorki sau Maiakovski. Dacă ar fi putut citi Orwell și nu A. Toma.
Dar istoria nu se construiește cu ” dacă”.
Să-l luam așa cum a fost, un accident al geniului, un adolescent cu originalitatea și defectele lui care iată, a însemnat literatura noastră contemporană.
Nici prin gând nu mi-a trecut să scriu eu despre Labiș, biografia îmi fusese împănată cu prea multele episoade legate de Gh. Tomozei care se lăsa pe sine la o parte ca să deslușească manuscrise, să caute , să documenteze și să alcătuiască un vraf, o stivă de cărți cu ediții îngrijite, revizuite și adăugite din poeziile genialului sau cărți despre viața și moartea lui.
Până într-o seară de 30 martie 2026 când eram la o gală a slujitorilor filmului românesc, când mintea îmi era cumva furată de faptul că a doua zi era un 31 Martie trist pentru mine, amintind moartea timpurie și absurdă( dar multe morți sunt absurde!) a lui Tomozei . Editoarea mea, Nadia Farcaș care-mi scosese nu demult o carte la care țin foarte mult. ”Albumul din raftul ascuns” file din Arhiva Gheorghe Tomozei ,s-a apucat să-mi povestească cum a fost primita la Suceava, la primăria din satul cutare, cum erau oamenii, cum era lumea și m-a podidit dintr-o dată un dor de lumea copilului Labiș, care fusese cumva și lumea mamei mele Eleonora cea născută în familia pădurarului Constantin Leonte , de-o seamă cu Lae, și apoi chiar de lumea micii mele copilării în care numele Labiș era rostit cu sfințenie.
M-am pomenit că spun în gând ca pe-o litanie câteva versuri din singura poezie pe care o știu cap coadă: Moartea căprioarei și cu care rupeam inimile sălilor pline, când eram școlăriță. Invitația editoarei era aceea de a alcătuit o carte despre Labiș pornind de la multele documente pe care însă le dețin. A început ca un proiect. Un proiect din câte se va vedea, ratat.