Nicolae Preda nu a uitat niciodată ținuturile de baștină, iar în volumele de versuri Halta Marga (Editura Tim, Reșița, 2025) și Litanie lângă Vama Marga (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2026) se întoarce într-acolo cu nostalgie, durere, dar și cu iubire.
Marga dobândește în poezia sa proporții mitice, iar locuitorii săi devin adevărați Feți-Frumoși ori Ilene Cosânzene. Se creează, așadar, o legătură indisolubilă, cu dublu sens, între oameni și spațiul care-i adăpostește, primindu-i cu brațele deschise.
O legătură care trece dincolo de timp și granițe, urmărindu-i pe mărgani chiar și atunci când aceștia vor părăsi, vremelnic ori definitiv, acest teritoriu binecuvântat.
În ambele volume, înaintașii sunt pomeniți cu dragoste și tristețe: Buna Floare, mama, Luță Pec și exemplele ar putea continua. Poezia îi ajută pe toți aceștia să atingă nemurirea („Când mi-e dor și mi-e și greu aud țipătul mamei născându-mă” – Amintiri, Halta Marga; „Am lăsat doar mângâierea / Dorului sub fulg de stea, / Nu v-am spus nicicând durerea / Și nici suferința mea …” – Mărgan Paul Ioan, nepot, Litanie lângă Vama Marga).
Poezia, chiar dacă nu se va afla niciodată ce este cu adevărat, când începe ori se termină („Niciodată nu voi afla / unde începe / și când se sfârșește poezia” – Ecou, Halta Marga), prilejuiește întâlnirea dintre moarte și viață, căci aici nu mai există limite și nimic nu e interzis („Legănându-mă către moarte / cine va da drumul pașilor mei / înapoi spre izvoare?” – Ce adâncuri, Halta Marga), deși viața nu e altceva decât o piesă de teatru într-un act („Viața / piesă de teatru / într-un singur act / nescris / al cărui unic Dumnezeu / este regizor” – Teatru, Halta Marga). Totodată, poezia este și cel mai potrivit mijloc de locomoție pentru neastâmpăratele gânduri („Dragă Poezie / mă iartă / pentru că am îndrăznit / să îți stric rânduiala / neliniștea / cu îngândurările mele”, Scurtături, Litanie lângă Vama Marga).
Chiar și autorul, prin tot ceea ce întreprinde, îndrumă satul, din ce în ce mai puțin populat și mai îmbătrânit („Acum / aceasta este imaginea satului / amorțit în părelnicie / în care se nasc / trei, patru, cinci prunci într-un an” – Marga, mai-decembrie 2025, Litanie lângă Vama Marga), să treacă dincolo de timp. În fapt, este o trecere laolaltă, braț la braț („În trupul din care mă hrănesc zilnic / mă simt responsabil / și bucuros / aici în Marga mea unde / am început să-mi trăiesc / Veșnicia prin Moarte” – Moartea și Veșnicia, Litanie lângă Vama Marga).
Întunericul, necredința încep să învăluie din ce în ce mai abitir acest spațiu, însă autorul propovăduiește întoarcerea spre lumină, spre Dumnezeu („Primiți / binecuvântările tovărășești / ale ierarhului / amintindu-vă frați mireni / patimile voastre și Patima Mântuitorului” – Cruci poleite, Litanie lângă Vama Marga). Iar cartea va rămâne și pe mai departe purtătoare de lumină („Cărțile au rămas / ferestre de lumină” – Orbirea, Litanie lângă Vama Marga).
Dacă în Halta Marga tonul este întotdeauna grav, în Litanie lângă Vama Marga, autorul alunecă și spre ironie ori sarcasm, în capitolul Jelaniile lui Luță Pec (sub formă de pamflet), unde nu ezită să-i ia în tărbacă pe mai-marii zilei.
Nicolae Preda rămâne fidel lumii satului românesc, de care se simte foarte legat sufletește și unde se simte cel mai bine. Poezia sa devine un îndemn spre (re)întoarcerea la origini.