Nu mai știu când am cunoscut-o, de fapt, pe Nina Ceranu. În tinerețea mea mă intersectam adeseori, îndeosebi pe culoarul de la parter al Universității, cu o doamnă mereu mohorâtă, ce mă evita sistematic, plecându-și sau întorcându-și capul în dreptul meu, ca să înțeleg limpede că nu e dispusă la un salut. Mi-era clar că nu era supărată pe mine, ce motive ar fi avut?…, ci, mai degrabă, pe viață, precum alte firi melancolice, semi-absente, ce străbăteau pe atunci UVT-ul (și continuă să o facă și azi). Am aflat destul de târziu că doamna aceea era scriitoare și își pregătea un doctorat cu Profesorul G.I. Tohăneanu. Tema mi-a divulgat-o chiar Magistrul: în linii mari, misterioasa doamnă brună, ce-mi părea, tot mai mult, o cabotină, se ocupa de destinul literar al Emiliei Lungu Puhalo. Nimic mai firesc pentru o scriitoare timișoreană, m-am gândit. După scurt timp, conducerea tezei sale (ce avea să se reformuleze într-un roman) a fost preluată de Profesorul Ioan Viorel Boldureanu, care m-a invitat să prezidez susținerea ei, în primăvara lui 2008, adică în ultimele zile ale mandatului meu de prodecan. Pe Magistru nu l-aș fi putut refuza. Dar pentru Domnul Profesor Boldureanu mi-am găsit o scuză, preferând a mă menține departe de Nina Ceranu. Ceea ce s-a și întâmplat, deși gheața dintre noi s-a topit, puțin câte puțin, în următorii ani. Abia la începutul toamnei 2014, când am fost amândouă invitate la Biserica din Birda de către Părintele dr. Valentin Bugariu, pentru a lua parte la un simpozion comemorativ, ocazionat de împlinirea a trei secole de la tragica moarte a lui Constantin Brâncoveanu, am avut ocazia de a sta de vorbă, față către față, fără eschivele de până atunci, cu scriitoarea și editoarea Nina Ceranu.

– N-am știut că aveți așa calități oratoricești…, mi-a șoptit când m-am așezat lângă dânsa, după ce mi-am încheiat discursul. S-a îndreptat apoi spre locul din fața altarului pentru a prezenta și dumneaei ceea ce își pregătise cu această ocazie. I-am remarcat ochii teribil de triști, în care se reflectau, pâlpâind, lumânările aprinse pentru cei comemorați. Vorbea despre sfârșitul lui Brâncoveanu și al fiilor săi cu atâta părere de rău, de parcă s-ar fi întâmplat cu o zi înainte. Colțurile buzelor erau mult lăsate și vocea plină de lacrimi. Însă fața i-a întinerit subit, când, ieșită din emoțiile evocării tragicului episod, s-a referit, destinsă, apolinică, la un braț de cărți apărute în acel an la Eubeea, editura cu care s-a identificat trei decenii și mai bine. A oferit diverse volume cunoscuților săi din biserică și a revenit, în cele din urmă, lângă mine, cu o singură carte:

– Aceasta am păstrat-o pentru dumneavoastră, mi-a spus zâmbind, cu gropițe în obraji. Și a adăugat convinsă: E cel mai bun roman al meu. Cartea se intitula „Viața de la zero la unu”. M-a surprins plăcut titlul, care, cum aveam să constat mai târziu, denumea însăși paradigma zbaterilor sisifice, neostoite, necontenite ale Ninei Ceranu de a deveni tot mai prezentă, mai prețuită și mai… proeminentă în spațiul literar: cu editură, reviste, club, cenaclu, rafturi de cărți proprii. Ambițiile ei nu aveau răgazul unor termene îndepărtate.

Peste aproximativ o lună, m-a contactat Nina Ceranu pe Messenger:

– Vreau să vă cer o favoare. Dacă m-ați refuza, aș fi foarte amărâtă…

S-o mai amărăsc și eu?!… Nu mi-aș fi iertat niciodată. Am acceptat, deci, să-i lansez Ninei „cel mai bun roman” la Filiala Uniunii Scriitorilor din Piața Sf. Gheorghe, alături de Marian Odangiu, Cornel Ungureanu și Eugen Dorcescu. Am avut atunci intuiția, ce mi s-a confirmat citindu-i scrierile ulterioare, că, în această carte, Nina Ceranu și-a patentat principiul pe care l-a așezat la baza propriului urcuș în existența empirică și artistică. Avea în sânge chemarea acelui „unu”, din finalul titlului de roman. Simboliza ținta ei existențială – stima de sine, adevărul și valoarea, deopotrivă nutrite de scriitoare.  

Așa a intrat Nina Ceranu în viața mea, așa am intrat eu, pe ușa din față, de dânsa deschisă, în lumea scriitorilor. I-am citit și i-am lansat apoi toate cărțile, inclusiv cele reeditate sau traduse. M-am convins că este o scriitoare „de uriaș talent”, cum repeta, de câte ori avea prilejul, Eugen Dorcescu. Și, în egală măsură, un personaj insolit, ce apărea… de nicăieri, precipitată, dezamăgită de câte ceva sau cineva, de cele mai multe ori cărând sacoșe: în cartierul Dacia, în tramvaiul 7, la piață, la farmacie, chiar și la… interfon. N-ai fi zis atunci că-i scriitoare… Dar eu nu mă lăsam înșelată de aparențe. Știam cine era Nina Ceranu și îi dădeam Cezarului importanța cuvenită. Ca mulți alții. De pildă, cavalerii din Turnu Severin, ce au învestit-o în rang, cu sabia pe umăr și nelipsita acoladă, când s-a lansat romanul despre Emilia Lungu Puhalo, „Doamna de pe Spion Strasse”, și au desfășurat, într-o liniște de mormânt, un impresionant ritual de adio, însoțind-o cu sobrietate, în acordurile tulburătoare ale imnului lor, până la capătul drumului ei pământesc. Sau istoricii, criticii și eseiștii literari, ce i-au rezervat spații ample în cărțile lor de căpătâi ori i-au dăruit texte encomiastice pentru cărțile sale (v. Cornel Ungureanu, Al. Ruja, Marian Odangiu, Al. Cistelecan, Eugen Dorcescu ș.a.). La fel ca artiștii plastici (Silviu Orăvițan, Susana Fântânariu). În cei peste 40 de ani de intensă activitate literară, în proză, poezie și publicistică, Nina Ceranu a devenit reprezentativă atât pentru breasla scriitorilor bănățeni, cât și pentru cea a colegilor săi olteni. Timișoara (v. „Viața de la zero la unu”, „Doamna de pe Spion Strasse”, „Cele trei fețe ale orașului”), Mehedințiul – în special Dunărea, insula Ada Kaleh, în mod meschin distrusă, Stârmina de lângă Jiana/Flămânda natală – (v. „Cine cumpără un manuscris?”, „Am pus gratii la lună”, „N-am dansat decât o vară”) sunt locații preferențiale, în care Nina Ceranu plasează întâmplări și personaje de neuitat (Ovidiu, Olena, Miti), inventând situații, strategii de propulsare și stiluri, ca-ntr-o demonstrație de gală pentru nivelul atins în „arta prozatorilor”. Poezia sa explorează, în general, aceleași teritorii, este varianta versificată a unei viziuni tenebroase asupra lumii. Pe alocuri, în stihuri, intervin și excentrități, exuberanțe, favorizate tematic, semiotic sau stilistic. În opinia mea, axul unei mitologii personale, pe care și-o construiește etapizat Nina Ceranu, este Dunărea (v. „Apele care ne poartă” și toate romanele… oltenești). Am vorbit și am scris în fel și chip despre opera Ninei Ceranu, iar în Bucuria textului i-am dedicat trei comentarii: „Mit și credință în «Apele care ne poartă»”; „Emilia Lungu Puhalo și Nina Ceranu – scriitoare române de ieri și de azi”; „De la himerele lumii la fericirea întoarcerii acasă”. Rămânând atașată de fibra și spiritul scrierilor sale, de covârșitoarea trăire pe care acestea o absorb și o reflectă, mă încumet să aștern aceste rânduri acum, la vremea comemorării sale, fiindcă, parafrazându-l pe Eugen Dorcescu, „acu-i anu’” de când „s-a mutat la Domnu’/ prietena noastră Nina Ceranu…”

Când ne-a vizitat ultima oară, într-o după-amiază de iulie din 2025, ne-a adus în dar ultimele ei două cărți: un roman, intitulat „Albit în pribegie”, și un volum de versuri – „Tambura luna”.

– Vai, Nina, ce-i asta?!… Tocmai ți-am prezentat trei cărți la Orizont… Cinci într-un an?… Nu-i cam mult?…

– Ei!… Știu eu ce planuri are Dumnezeu cu mine?… Am 77 de ani…

Am râs ca de o glumă bună. Nu-i arăta. Nici ea nu se aștepta să nu mai împlinească vârsta aceea. Să nu mai aibă timp de scris.

Puțin mai târziu, am auzit-o strigându-mă din urmă pe Bulevardul Gh. Lazăr:

– Mireee!… M-am oprit, m-am întors spre ea, încântată. În lumina caldă a soarelui matinal, am observat că slăbise și că îi stătea foarte bine. S-a bucurat de complimentul meu.

– Mi-ai citit romanul?

– Numai vreo 50 de pagini…

– Ai să-l citești tu, mă asigură, cu toată convingerea.

– Cum de scrii despre un călugăr? Cine-i chir Vasile? am întrebat-o, în timp ce înaintam amândouă, agale, spre colțul străzii. A existat într-adevăr sau l-ai plăsmuit tu?

– A existat! Și mi-a plăcut de el. Chir Vasile de Larnaca…

Dar „… oamenii care se despărțesc nu cunosc când au să se întâlnească iar” (M. Sadoveanu). Nu-mi trecea prin minte că s-ar putea să fie aceea ultima oară când ne vedeam. Nu observasem nimic care să mă facă să mă gândesc la grozăvia ce avea să se abată asupră-i. Nina era bine, zâmbăreață. Sigur, după cum îi era felul. Zâmbetele sale se plimbau pe buze, eventual până în obraji, unde-și săpau gropițe, dar nu ajungeau în ochii ei căprui și triști, care-i oglindeau sufletul. Avea umor, stârnea uneori hohote de râs, bună dispoziție în juru-i, dar cuvintele ei nu veneau niciodată din toată inima. De-aceea azi citesc „cu străpungere” din „Tambura luna” despre cât de mult și-ar fi dorit poeta Nina Ceranu să fie veselă și fericită, în familia ei de sânge, în al cărei arbore o să rămână pe veci, agățată „în crengi”. Și deasupra memoriei celor ce-au fost, deasupra celor ce sunt și vor mai veni – descopăr o frumusețe indicibilă, muzică și dans cosmic la infinit, ritmuri străvechi:

„Tambură lună, tambură luna,

Razele ei dansează întruna…”

Nu știu de ce autoarea oscila între „tambura” și „tambură”, între „lună” și „luna”… Multe nedumeriri mi-au stârnit ultimele cărți (chiar ultimele!) publicate de Nina Ceranu la Eubeea, cu o lună înainte de implacabilul sfârșit.

I-am citit, cum anticipa, și romanul scris cu litere de-o șchioapă, de parcă ar fi vrut să mai lucreze la el și din ceruri. E, mai degrabă, ciorna unei capodopere. Nu este, cum îmi imaginam după cât citisem până la întâlnirea finală cu autoarea, un roman despre chir Vasile, deși pagini întregi s-au întrețesut din smeritele lui îndeletniciri (la bucătăria mănăstirii, la culesul de plante medicinale pentru ceaiuri, leacuri și parfumuri), închipuiri (că ar însemna ceva cele cinci flori de nufăr de pe lac, cu izbuc roșu în mijloc), proiecte superflue (cioplirea chipului domnitorului Brâncoveanu și a unor jilțuri pentru dânsul și Doamna lui, Marica, în tehnica deprinsă de el de la niște meșteri maramureșeni), griji fără margini pentru vodă și ai săi (în special pentru coconul Constantin și fiul Mateiaș), vise premonitorii (vizita lui vodă, însoțit de vlădica Antim la mănăstirea Plumbuita) sau epifanii ce-i trezesc naratoarei fiori… lirici. Bunăoară, atunci când chir Vasile se spovedește mitropolitului Antim Ivireanul, dezvăluindu-i că o vedenie i-a cerut să-i țeasă straie groase pentru „înfriguratul domn Iisus”. A respectat toate indicațiile acesteia. Și iată încheierea „dichisită” de Nina Ceranu, relativizând însăși credibilitatea relatării:

„A dat lâna, s-a întors după veșminte și le-a aninat în ramurile unui copac în care credincioșii aninau răvașe pentru Iisus.

Și n-a mai făcut nimic.

A așteptat doar să vadă cine le ia.

Și nu le-a luat nima.

Pare-se că forma de fum a Mântuitorului le îmbrăcase acolo, în pom.

Viscolul, însă, le-a ceruit cu puterea lui fără tăgadă.” (p. 67).

„Albit în pribegie” este, de fap, un roman despre Constantin Brâncoveanu. Experimentat constructor al unor ample narațiuni, Nina Ceranu a conceput un plan al romanului după modelul unui triunghi isoscel, la baza căruia se află linia ce-l leagă pe chir Vasile de mitropolitul Antim Ivireanu. Ambii sunt slujitori devotați, pe viață și pe moarte, ai Domnitorului Constantin Brâncoveanu, fapt reprezentabil geometric prin liniile ascendente ce se întâlnesc pentru a forma unghiul de sus, cel din vârful triunghiului, unde sălășluiește liderul spiritual. Este evidentă aluzia la Iisus, la „piatra unghiulară” „delăturată”, în limbaj ceranian, de constructori. Tragedia lui Constantin Brâncoveanu, de care se arătase atât de impresionată Nina Ceranu, la întâia noastră întâlnire de la Birda, este un ecou al supliciului hristic. Nu există martir român mai aproape de Hristos decât Brâncoveanu, n-a existat erou român mai neclintit în credință. Tragismul lui Brâncoveanu este în relație și cu cel al lui Avraam, care, la chemarea Domnului, urcă pe munte, gata să-l ofere jertfă pe fiul său Isaac. Din nenumărate motive, în Duminica Brâncovenilor, Biserica Ortodoxă Română celebrează o familie… zdrobită în numele lui Hristos (voievodul, fiii săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei, dar și Maria Brâncoveanu – soția lui vodă și mama feciorilor uciși, ca și domnul Țării Românești, prin decapitare la Poarta otomană). Pentru toți cei din această familie „domnească”, imperativul de a fi creștini a fost mai presus de orice, făcând imposibilă o religie alternativă.

Nina Ceranu are nu doar curajul de a face din Constantin Brâncoveanu unul dintre personajele sale – mai avusese această experiență în 2017, când a coordonat lucrarea colectivă „Dosarul Brâncoveanu – între real și imaginar, ce conține articole istorice și narațiuni literare”. În 2025, precipitată, cu frenezie și contra cronometru, distinsa prozatoare dă măsura tuturor abilităților sale scriitoricești într-un roman emblematic pentru vocația ei ascensională: „Albit în pribegie”. Aici Constantin Brâncoveanu este un personaj-concept. Nina Ceranu a creat, pas cu pas, cel mai adecvat context semiotic în care martirajul brâncovenian să pară un semn al rânduielii, suscitând nu compasiune, nu jelanie, ci admirație. Când eram studenți, doamna Profesoară Doina Comloșan ne avertiza asupra faptului că nu se poate vorbi de cultură majoră la un popor care nu are o tragedie. Românii nu au (încă) o tragedie, dar soarta Brâncovenilor are un tragism pe care Nicolae Steinhardt îl considera de-a dreptul shakespearean. În spiritualitatea românească, trei momente configurează o „carte de identitate” nobilă a nației: Brâncoveanu, Eminescu și Brâncuși. Brâncoveanu așază piatra de temelie, el și fiii lui își înalță primii ochii spre cer, nădăjduind spre Iisus și viața veșnică, grație educației și conduitei lor creștine, pe care le evidențiază Nina Ceranu, justificând, prin toată trama narativă, memorabilul discurs al unui domnitor matur, înțelept:

„ – Împărate, răspunse cu seninătate fostul domnitor, înălțându-și fruntea, fără să șovăie vreo clipită în a-și cumpăni cuvintele. Averea mea, câtă a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creștină nu mă las! În ea m-am născut și am trăit, în ea vreau să mor.

Apoi s-a întors înspre feciorii care stăteau înșirați unul lângă altul și, după ce-i privise, zăbovind cu ochi plini de iubire asupra fiecăruia, le zisese cu vorbe de îmbărbătare, ce-au dăinuit peste veacuri:

– Fiilor, aveți curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem și pe ele!”

Onoarea și puritatea sunt valori perene pentru ființa românească. Un bun român este, de veacuri, și un bun creștin. La asemenea valori aderă și accede Nina Ceranu, tot ce a lăsat scris în urma sa probând un patriotism echilibrat, dar deplin asumat:

„Moartea lui e vie

Nu-i drum spre pustie

El e-aici cu noi

Și trăiește-n voi

Voi în cei de-apoi

Și mereu așa

Cât va fi lumea

Cât al lumii toi

De-ia suntem noi

Ca bradu-n vioară

Ca fagu în fluier

Ca pomu în pom

Și omu în om…”

Câtă mândrie în a fi descendenții lui Brâncoveanu, în a continua această matrice ființială! Gândul mă duce la Beatus vir, la omul fericit ca pomul… de lângă apă, cu frunze verzi și rod gustos. Dar și la cavalerii ioaniți, templieri, maltezi. La faptul că Nina Ceranu a fost și va rămâne un scriitor important și chiar mai mult: „un cavaler” în știința… literaturii. Simbolul Brâncoveanu, sub auspiciile căruia m-am apropiat de Nina Ceranu în urmă cu 12 ani, simbol care și-a îmbogățit, în mod uluitor, semnificațiile, deschizându-se spre culmile culturii literare și religioase ale umanității, se nuanțează sub condeiul grăbit, însă atât de dăruit, al acestei scriitoare. Există foarte multe argumente pentru o posteritate strălucită a Ninei Ceranu. Printre cele mai puternice: legătura cu numele celui mai mare personaj al său, domnitorul român, creștin, Constantin Brâncoveanu. Lovitură de maestru în al doisprezecelea ceas!