Chiar aşa s–a făcut: că mă aflam la domnul academician acasă, anume în camera de lucru, unde nu intra orişicare şi–l vesteam că primisem o revistă nouă.

– Ştiu, m–a întrerupt, „Valurile Dunării”.

– Exact, de unde ştiţi?

– Am primit–o cu toţii.

– Redactorul este Ion Mihalache, mi–a povestit mama, a cântat la Timişoara…

– A cântat aşa de bine că l–a pus martor pe Dragomir la proces şi acesta a minţit cât trebuia ca să poată pleca liber…

Dar n–a apucat să–mi dezvăluie dedesubturile afacerii fiindcă, împotriva regulilor, pe uşă a intrat Ioan Bar–Barbillan, introdus ferm de un bătrân ce–l văzusem fugitiv pe hol la intrare.

– Socrul meu, a zis respectuos domnul academician.

– Maestre, s–a precipitat IBB–ul, să vă prezint o poezie de pe Internet…, însă a amuţit la gestul amfitrionului.

– … iar apoi a venit Teodorescu prim solist, am încercat să însăilez serenitatea dialogului întrerupt dar bătrânul a dat „bună ziua” şi s–a încruntat la mine până m–am oprit.

– Scuze că n–am răspuns la salut!

– Nimeni n–a răspuns.

– Tată socru, te cunoaştem.

Tata socru a întins la vedere mâna cu falange bandajate.

– De la canotaj mi se trage. Murea de frică Sotiris când intram eu în concurs… ştiam toţi curenţii uite–aşa… Să urmăriţi, că acum se dă la televizor color, altfel nu te deranjam, dar eu am alb–negru.

Şi ne–am uitat. Istoria Begheiului, ştiţi, canal istoric, blabla, imagini de pe poduri, locuri semnificative, chestii pitoreşti.

– Iee, am izbucnit deodată, ăla–s eu, uite–mă gagiul cu bila rasă şi cicatrici pe scalp!

Mă bălăceam de mai mare dragul la marginea nămoloasă, pe lângă siloz, dar când m–am întors de–a dreptul, nu eram eu. Culmea! Cul–mea!

Ba, eu eram adolescentul pe pragul din mijlocul insuliţei de după podul Dacilor, unde riveranii instalaseră un cablu pentru plonjări artistice; înconjurat de trei fete, sigur eu eram, întins comod lângă Aurelia, alături de Clara, sau invers. Mai erau şi alţii, precis, dar nu–i desluşeam, îi simţeam, nu–i ve–deam.

Fusese anul când secase Bega şi încropisem o colecţie straşnică, adică faină, cu pipe de lut turceşti, bănuţi terezieni, cioburi ceramice scoase din nămolul crăpat… dar ce nu găseai în mâzga fundului de apă care mai şerpuia printre bolovanii şi cărămizile vadului? Anul când dăduse Sonja telefon să–mi spună că nu poate veni la banchetul absolvenţilor de ruşine, ei da! Anul în care se opriseră amintirile din cauza cuvintelor ce îşi schimbaseră iar formele, for–me–le de două ori.

– Acu–acu, a strigat moş canotoru’, măreşte strocul!

Ce stroc, Doamne ţine–l, că se panorama doar malul albit din dreptul Parcului Craiului, pustiu adică golit. Ce vedea şi ce vedeam! Am întors binişor capul: domnul academician zâmbea distrat deşirându–şi mătăniile; Ioan Bar–Barbillan a înghiţit căscatul la jumătate şi s–a pronunţat, cică, „pentru perenitatea locală a istoriei”.

– Venit–a vremea, zise solemn gazda, să părăsim realitatea virtuală în favoarea prezentului.

– Domnilor, rosti ţeapăn socrul săltat în picioare, sunteţi nişte guşaţi, vă lipseşte iodul din sare! Dacă n–aţi seca voi toate conţinuturile, ehe, s–ar pluti pretutindeni!

Le–o zisese în faţă realiştilor! Ce bine l–am înţeles în–ţe–les pe bătrân!