Unde se duce soarele

ținut de stâlpii de fier

și videoclipurile nesfârșite?

(toate nuanțele de lumină)

în durerea dintre coaste

când cazi fără să cazi

în albul ochilor

din ce în ce mai albi

(fură din colarea irisului

până dispare)

albul devine durere

albul însemna că uiți de tot

(organele se schimbă

se plictisesc

trebuie să scoatem cumva răul din noi)

trebuie să spui când încetezi să mai simți

(inima nu e de ajuns

sângele pompat în vene

însemnă doar că nu ești mort)

Pe străzi umblă

copii pierduți

le privesc

le fur privirea

 câte un ochi căprui și un nasture

nu are cine să le găsească

(părinții sunt și ei copii răniți)

unii mai înalți

alți mai scunzi

(dacă alergi ajungi mai departe)

mama a plâns mai mult decât mine

există un loc în care sunt găsiți

toți pierduții

Doar un platou de filmare

m-am izbit de soare

un balon umplut cu lumină

s-a spart

(m-am speriat ca un copil

ce a scăpat farfuria pe jos

i-am ascuns cioburile pe sub scaune)

s-a dărâmat tot platoul

după norii ținuți cu undițe de pescuit

se ascundeau butoaie de apă

(și niște muncitori obosiți)

firele albe au fost recuzită

timpul e doar o bucată de fier cu baterii

(nu ne-a fost niciodată frică

de numere)

am crezut totul

a căzut totul

(nu puteam să nu ne întrebăm

dacă după moarte nu e nimic?

aș crea eternitatea din chibrituri

doar să nu murim ca niște pierzători)

și totuși am iubit regizorul

i-am auzit șoaptele

și am așteptat să spună ,,stop”

după moarte moare ,,a exista”

se nasc alte verbe

o alta limbă

(poeziile noastre sunt scrise cu cuvinte nepotrivite)