Fragment

– Părinte… șopti ea, dându-se înapoi, rușinată că fusese găsită așa, prăbușită în durerea ei. Își netezi catrința și-și trecu repede batista peste ochi, vrând să șteargă urmele lacrimilor.
– Nu te speria, Mãrioarã și nu-ți fie rușine că te-am surprins astfel, vru Alexandru s-o liniștească, atingându-i brațul.
– Eu… începu ea, plecându-și privirea. Iertare, părinte. M-au luat emoțiile și durerea și m-au dus departe, fără să-mi dau seama că mai pot fi și alți oameni în cimitir.
– Nu mai e nimeni aici, Mărioară, și nici eu n-aș fi dar am vrut să vin la mormântul preotesei pentru un moment şi te-am auzit. Apropiindu-mă, am realizat că ești tu, rosti el, privind-o cu o expresie blândă.
– Înțeleg. Dumnezeu să o odihnească pe preoteasă și pe toți cei adormiți, se rugă Mărioara, ghicind un tremur fin în corp. Nici ochii ei nu-și puteau găsi un astâmpăr. Voia să se uite la el dar își înfrâna această pornire.
– Amin. Aici este îngropată mama ta, Mărioară? zise el, citind pe cruce: Irina Florea. Născută 17.11.1833. Decedată 09.10.1906.
– Da, răspunse ea, întorcându-se spre mormânt. Patru ani deja; nu știu când a trecut timpul. Ce știu este că-mi lipsește și m-ar ajuta mult dacă ar fi acum lângă mine… dar nu-i, încheie cu o voce subțire ca o umbră. Eu vin de la sora mea, Tofana. Am fiert săpun împreună și acum, în drum spre casă, am avut gândul de a intra în cimitir, să merg oleacă la mormântul măicuței mele.
– Foarte bine, Mărioară. Totdeauna să faci ce te îndeamnă inima. Este ceva ce te apasă? întrebă el, căutând să-i întâlnească ochii.
– Ei… Poate nu putem mereu să dăm ascultare inimii, părinte, dar măcar atunci când strigătul ei ne asurzește.
– Așa e și pentru tine acum? Nu trebuie să-mi spui dacă ai reținere, dar sunt curios.
Femeia își coborî privirea, învinsă de amărăciune.
– Ce să vă mai spun, părinte? Nu mai am ce; cunoașteți deja totul. Și dacă mă vedeți zâmbind, motivul nu poate fi altul decât copiii mei, iar de mă vedeți necăjită, altă pricină nu poate fi decât Ghiță.
– Ți-a făcut neajunsuri? Ați avut conflicte din nou? întrebă el cu grijă, nedorind ca glasul să-i dezvăluie îngrijorarea.
– De luni noapte – nu. Nici nu l-am mai văzut de atunci, că pe acasă nu a venit. Ori am mai fost eu plecată și a venit în lipsa mea, că am fost și marți la Tofana, miercuri a trecut cu înmormântarea lui moș Haralambie, azi iar la Tofana toată ziua… Dacă a dat pe acasă, el știe.
– Să dea Domnul să fie bine, oriunde ar fi Ghiță acum. Pesemne ți-a spus Ion că am adus-o pe Lina acasă marți, nu? El era în drum cu tanti Catrina.
– Părinte… zise Mărioara, dar se opri brusc din cauza lacrimilor ce-i umplură ochii, nici nu știu cum să vă mulțumesc… Domnul să vă țină puternic și sănătos… și să vă dea zile multe… urmă ea, cu buze umede și tremurânde, vă mulțumesc că mi-ați ajutat fata. A contat mult pentru ea prezența dumitale, vorba bună, căldura cu care i-ați vorbit… A fost ca un unguent pe o rană deschisă, căci ce văzuse cu o noapte înainte… vru Mărioara să mai spună, dar fu oprită de lacrimile care-i brăzdau fără milă chipul. Din slăbiciune și poate și din rușine, se întoarse cu spatele, plângând înfundat dar puternic, lucru vizibil din felul în care i se revolta trupul între nevoia de a da frâu liber lacrimilor și străduința de a le opri. Cum îl mai lovea în piept să o vadă atât de supărată, atât de chinuită…
O femeie și o mamă care-și simte sufletul răstignit când își vede copiii amenințați sau nefericiți.
– Mărioară… Când am zărit-o pe Lina la poarta bisericii, tot ce mi-am dorit îndată a fost să aflu de ce este acolo și ce s-a întâmplat de era abătută și cu ochii plânși. Având ranița cu ea, mi-am dat seama că trebuia să fie la școală și nu era. M-am dus la ea, am luat-o cu binișorul, am mers înăuntru, am băut lapte cald împreună… Și așa s-a deschis și mi-a povestit ce s-a petrecut între tine și Ghiță, își completă el spusele, plecându-și privirea către pământul negru.
– Mi-a spus totul, părinte, zise, răsucindu-se spre Alexandru. Și am dat mulțumire Cerului pentru că a avut parte, după o noapte grea, de puțină bunătate prin prezența dumitale, își urmă ea vorba, găsindu-și curajul de a-l privi, însă nu fără a simți acea binecunoscută rușine și stinghereală. Poate că acel moment petrecut împreunã o va ajuta să uite spaima trăită, deși… cred că trebuie mult timp să treacă, adăugă Mărioara, fixând zarea, peste umărul lui. A fost prea mult pentru ea, pentru o copilă de doar 6 ani…
– Mărioară, nu mai plânge, te rog, spuse Alexandru, atingându-i din nou brațul ca pentru a-i transmite că el îi este alături. Se lasă griul cel mai gri peste mine când vãd cã plângi, zise el, cu glasul cel mai sincer și încărcat de compasiune.
– Cum să nu plâng, părinte? Cum să nu plâng când trăiesc viața cea mai asuprită și totul din cauza mea? izbucni Mărioara, țintuindu-l cu privirea. Trăiesc greu pentru că n-am avut minte, la 17 ani, să ascult de fratele meu, Năstase, și de părinți când îmi spuneau să-l las și să-mi caut un băiat bun, un băiat căruia să-i placă munca, să fie gospodar și să tragă cu casa! N-am ascultat, părinte, de parcă ei mă învățau de rău! rosti ea, ciuda și supărarea grăbindu-i bătăile inimii. N-am ascultat și acum regret în fiecare zi! izbuti să mai spună, printre lacrimi, adunându-și mai bine pe umeri năframa maro din fir împletit. Singură mi-am făcut necazul. Nu e nimeni de vină decât eu și n-am altă cale decât să-mi duc crucea până la capăt, concluzionă ea, cu o resemnare în ochi care-i pecetluia cuvintele.
– Acum tu ești supărată și te înțeleg; ești îndreptățită să vorbești așa. Dar eu doresc să-ți amintesc că Domnul nu lasă niciodată pe nimeni de izbeliște, mai ales pe cei care-i strigă numele și-i cer ajutorul. Nu te lăsa pradă slăbiciunii, Mărioară; nu te da pradă neputinței și lipsei de credință și nădejde în Dumnezeu, că doar asta și pândește diavolul. Orice suflet câștigat este mare victorie și fericire pentru el. Iar tu, Mărioară… vru să mai spună, dar șovăi, uitându-se în lături.
Ea îl privi, nedumerită de oprirea lui bruscă. Alexandru îi citi în ochi întrebarea nerostită, dar se găsea în ipostaza de a nu ști cum să continue.
– Eu ce, părinte?
– Tu… Tu meriți raiul, Mărioară, rosti el în final, cu ochii ațintiți asupra ei. Meriți tot ce e bun, nu să fii câștigată de cel rău. Meriți iubire, fericire… Meriți să trăiești binecuvântat. Sunt bucuros că ne-am întâlnit aici, acum, și mulțumesc Domnului că a mijlocit așa, întrucât… ezită el, căutându-și -în chip limpede – cuvintele.
Mărioara prinse a-și simți inima întețindu-și bătăile și pulsul îi lovea timpanele ca două tobe când se anunță intrarea regelui. Nu știa la ce se referea Alexandru, dar după felul în care el vorbise își închipuia că-i ceva însemnat și asta o speria.
– M-am rugat, Mărioară. Am postit, am cerut ajutorul și călăuzirea Domnului, și mai cu seamă – putere de la El să-mi țin inima zăvorâtă, să nu îngăduie a avea în ea nimic afară de crinul iubirii pentru El. Am căutat în mine toate poruncile și toate fricile și rațiunile pentru care una ca asta nu trebuie să se întâmple, dar… inima nu m-a ascultat. Te iubesc, Mărioară, zise el cu o voce joasă dar clară, neluându-și ochii de la ai ei. De mult timp te iubesc și orice întâlnire a noastră, voită sau nu, a aprins și mai tare acest foc din mine. Și poate n-ar trebui să spun, poate că e păcat și poate nu sunt în toate mințile… dar nu mai pot ține în mine ceva ce imploră glăsuire.
– Părinte… șopti Mărioara, acoperindu-și gura cu mâna, speriată, rușinată, izbită de mărturisirea lui ca de un adevăr pe care nu îndrăznise să-l viseze. Își întoarse capul într-o parte, în ea așternându-se o uimire care-i legase fedeleș orice reacție a corpului. Un vânticel îi scoase de sub năframă câteva suvițe de păr ud de lacrimi, iar inima-i bătea alert precum aripile unei păsări ce scapă din colivie.
– Iartă-mă, Mărioară, n-am vrut să te tulbur.
– Nu, dar… părinte… bâigui ea, încă nesigură pe picioarele ei, nu-i bine ce ziceti… Eu sunt o femeie măritată, dumneata ești preotul satului, cum să spuneți așa ceva?
– Nu sunt aici ca preot, Mărioară; azi nu. Azi, acum, sunt doar un om, sunt doar un bărbat… care te iubește. Și nu-ți cer nimic, nu cer vreun răspuns. Am vrut doar să-ți mărturisesc acest adevăr, căci dacă nu o făceam… simțeam că mă voi îmbolnăvi.
Ea-l fixă cu ochi mari, uluiți, umezi. O clipă se uită la el ca la o vedenie. Era aievea acel moment? Alexandru era acolo? Era adevărat ce auzea de la el?
– Nu spuneți asta, părinte… Eu n-am voie să aud așa ceva, zise, trecând pe lângă el, doi pași mai în față. Se risipi deodată aerul dimprejur sau nu-i mai ajungea ei în plămâni?
– Știu. Dar eu nu mai am voie să tac. Am făcut asta până acum… și nu mai pot. Toată ființa mea îmi cere să vorbesc.
Mărioara se întoarse, privindu-l de parcă vorbele lui rupeau bucăți din propriul suflet și i le așeza ei în palmă.
– Doamne ferește, simt că-mi fuge pământul de sub picioare, murmură ea, frământându-și mâinile ca și cum o ardeau. Alexandru observă și înțelese. Se apropie de ea, eliminând distanța.
– Mărioară, eu nu vreau să păcătuiesc, nici să te supun pe tine la vreunul sau să-ți adaug încă o greutate pe talerul vieții. Nu vreau să te pierd, nici în ochii lui Dumnezeu, nici în ai tăi. Dar nu mai puteam tăcea. Simt această iubire… și mă bucur de ea. S-a furișat mai demult în inima mea și la început am crezut că e o închipuire. I-am rezistat cât am putut, până când am înțeles în inima și mintea mea că nu-i o plăsmuire și că nu mă mai pot pune de-a curmezișul. Și nici nu doresc să o fac… ca să fiu adevãrat mie însumi, ţie şi lui Dumnezeu. Te iubesc, asta e tot ce am de spus. Și o să te iubesc și dacă mă vei respinge și nu mă vei mai privi vreodată, pentru că așa s-a născut iubirea asta: fără voia mea, dar cu tot adevărul din mine.
Mărioara îl privi cu ochi cuprinși de teamă și jenă, dar în adânc… o lumină, o emoție asemănătoare celei pe care o nutrește cineva când își dorește de mult timp să audă niște cuvinte anume și, în sfârșit, acea zi vine. Fericirea ţinu doar o clipă, până să bată clopotul realității, forțând-o pe Mărioara să revină la momentul prezent.
– Eu nu mai pot sta, trebuie să plec, părinte… Mă iertați… spuse și, cu pași repezi, se făcu nevăzută printre crucile cimitirului. Dar fără să o știe, inima ei bătea altfel acum. De sub povara durerii, încolțise ceva viu acolo, o tresărire, o primăvară care n-avea voie dar care sosise deja. Alexandru se uită în urma ei până când o pierdu din raza vederii. Multe se amestecau în sufletul lui: nesiguranță, îndoială, amărăciune… dar peste toate acestea se așezau certitudinea, bucuria și mulțumirea că revărsase din inima lui ceea ce, cu înflăcărare, cerea eliberare.
Și dacă în vreun fel greșise, atunci fusese o greșeală pe care era musai să o facă, cu orice fel de urmări ar fi venit după.