De câte ori mă întreabă cineva cum am adunat o carieră publicând zeci de cărți și realizând sute de filme documentare de televiziune, răspund: „Totul a început la Loga”.

Povestea mea cu Loga este una cu năbădăi, ca în adevăratele romanțuri de dragoste: te părăsesc ca să mă întorc. Trei ani de primară și liceul. Locuitor pe bulevardul (pe atunci Lenin) azi Mihai Eminescu, mi-am început drumul spre carte, firește, la școala cea mai apropiată, prestigiosul liceu de băieți. Se chema pe atunci „Nikos Beloiannis”. Sincer să fiu, din acei ani de clase primare îmi amintesc mai degrabă gropanul uriaș dăruit orașului de niște bombe în război, în care, după ore, rătăceam în pasionante căutări de-a hoții și vardiștii. Curtea tristei cazărmi a Transilvaniei era pustie, pereții duhneau a cartofi putreziți și mucegai proaspăt, nu după multă vreme aveam să particip cu entuziasm la dărâmarea lor, și decapam cărămizile cu însemne împărătești, ce urmau să devină tribunele stadionului „1 Mai”, de acum și el de nostalgică amintire.

Pe când cotrobăiam în semnele lăsate în timp de liceu, pregătind cartea, scrisă împreună cu Titus Suciu, „Noi, cei de la Loga, în oglinda veacului”, (apărută la Artpress, Timișoara, în 2019), cu prilejul centenarului liceului, la inițiativa directorului de atunci, profesorul Tihomir Milin, am avut curiozitatea să parcurg, la Arhivele Statului din Timișoara, file din istoria sa, dar și foile matricule ale elevului ce fusesem în primele clase de școală. Eram de-o șchioapă, ochelarist, dar se pare meritoriu pentru doamna învățătoare Mărioara Săvulescu, din moment ce la toate materiile aveam 5, hai câte un 4 la Aritmetică, într-a I, într-a II-a 5 la română, educație fizică, muzică și purtare, iar la aritmetică, desen și caligrafie cu indulgență câte un 4. Și o luam la vale. Oricum, în naivitatea mea de copil cu cheia de gât, ceata de băieți ce flana pe străzi era mai tentantă decât descifrarea buchiilor. Deprinsesem și aventura unor mici furtișaguri, între care cea în care am șterpelit o carte de pe un raft dintr-o librărie aflată în palatul Dauerbach, pe Corso, unde este acum o distinsă farmacie, mi se pare și acum memorabilă. De două ori demnă de menționat, întâi pentru că, poate ca o răzbunare a sorții, drumul meu în viață mă va duce spre cărți, și, în al doilea rând, arhitectul clădirii era Székely László, căruia  aveam să-i dedic ulterior unul din cele mai interesante și populare filme ale mele.

Cum mama, ziaristă, mă creștea singură și nu prea avea vreme pentru mine, ocupată cu drumurile ei profesionale, a înțeles la un moment dat că se întâmpla ceva cu mine, a căutat și găsit pentru o vreme adăpost pentru șturlubaticul ei fiu la Liceul Pedagogic de pe strada Pestalozzi, în clădirea ce astăzi adăpostește Liceul „Calderon”. Avea internat și o viață cât de cât ordonată. Iar acolo a urmat momentul adevărului. Notele îmi fuseseră ușor aduse din condei de învățătoare, care era și prietenă cu mama, de fapt eram bâtă, mai cu seamă la aritmetică. Decât să mă înfățișez la corigență în toamnă, am preferat, mai de nevoie decât de voie, să iau anul de la capăt, dar la Casa de Copii din Gavojdia, unde, bine păzit de năstrușnicii, într-o ambianță cazonă, dar nu lipsită de o anumită înțelegere și de băiețească frățietate, voi fi așezat pe liniile corecte. După popasuri în alte școli, în timpul gimnaziului, când să trec într-a VIII-a, mi-am spus că încercarea moarte n-are și am revenit la Loga. Un examen fără emoții mă făcea mai mic cu un an față de foștii mei colegi, iar atmosfera mi se părea străină, oarecum artificială.

Țin minte emoția ce mă gâtuia la adunarea din curtea școlii, în care directorul Trandafir Bălan rostea vorbele solemne inaugurale. Nu eram la prima încercare de acest fel, dar  acum pătrundeam într-o altă lume pe care o simțeam de la început ca pe un „altceva”. Nu m-am dumirit până astăzi ce înseamnă acest „altceva”. Într-o viață de gazetar am realizat reportaje în multe școli, le-am simțit pulsul, le-am definit personalitățile, dar la Loga nu știu nici acum care îi este secretul. Întâi de toate pentru că sunt atât de pătruns de felul ei de a fi încât nu îi pot stabili dimensiunile și nici adâncimile. Piscurile, performanțele se văd, dar motorul, acel ceva ascuns, tainic, care face să se miște angrenajul nu este ușor de sesizat. Dilema rămâne valabilă și astăzi, când liceul este apreciat la nivel național.

Aparent o școală ca oricare alta, dar cum intrai pe poartă – după ce, la lumina chioară a unui bec, eram controlați dacă eram în regulă cu uniformele, avem ecusoane, băieții, cordeluță și ciorapi patent, fetele, obligații cărora ne supuneam cu surâsuri complice (știam noi ce știam, cum ne ajustaserăm ținutele cu câțiva pași înainte de a intra în clădire!) –, eram degrabă cuprinși de un fel de fior care contopea teama cu o stare de așteptare plină de curiozitate. Iar de aici începea totul.    

Mărturisesc că teroarea mea se numea matematica, iar orele cu profesorul Bălan erau de-a dreptul chinuitoare. Admiram directorul, drastic dar bun gospodar, însă jocul cifrelor mi se părea absurd și fără sens. Noroc că după aceea, ca într-un cadril, urmau ore de plăcută revelație, cu profesoara Buruleanu, căreia, păcătosul de mine, îi admiram, printre formule chimice absconse și zveltețea trupului, ori profesoara Maria Țenchea, ce purta în vorbă și un zâmbet neșters, noblețea părintelui său, marele botanist Alexandru Borza. Doamna Emilia Silaghi, de germană, depășea dimensiunile liceului, ne introducea deja într-un spațiu universitar, lecțiile cu der, die, dass devenind adevărate prelegeri despre spiritualitatea germană. În replică, doamna Elena Crișan ne invita cu subtilitate în lumea fabuloasă a literelor românești, gestul didactic devenind o sumă de întrebări arzătoare care trebuiau  stinse în lecturi din ce în ce mai ample. Dar idolul nostru era profesorul Ștefan Nădăban. Pentru el istoria era un imens ocean de timpuri care se cereau tălmăcite, o mare carte de învățătură în care găseai răspunsuri la toate întrebările tale, numai să te afli în ipostaza de a le știi pune. Aceasta nu mai era școală, era timp trăit, aprofundat, dimensiuni care se interferau, și, în amalgamul acela de chemări adolescentine, bâjbâiam cu rost în căutarea unor adevăruri care aveau să devină propriile noastre trăiri și drumuri de viitor.

Erau ani de visare. Mă mutasem în Elisabetin, și, în drumul spre școală, traversam lanurile foșnitoare de porumb din care aveau să răsară clădirile Universității, treceam podul de lemn și reveneam în orașul care fierbea molcom. Nu eram printre copiii cu pedigree, pe atunci nu se vorbea despre părinți cu funcții ori averi, elite, cum va fi la un moment dat, ne vedeam de-ale noastre tremurând să nu fim scoși la tablă la ora cutare, ori ne întrebam între noi, în pauze, ce mai citisem, liniștiți, ordonați, cumpătați. Cumpăram săptămână de săptămână noua apariție din „Biblioteca pentru toți”, încât rafturile bibliotecii mele deveniseră în bună măsură roșii și albastre (pentru cei ce nu știu, cele roșii erau literatură română, cele albastre literatură străină, ambele de bună calitate). Țin minte și acum emoția ce mă cuprindea când treceam pragul librăriei „Cartea Rusă”, din actualul palat al Episcopiei romano-catolice, cu mirosul inconfundabil de motorină al podelelor, și mă uitam vrăjit la culorile coperților, nehotărât ce să aleg la banii puțini pe care îi aveam în buzunar. 

O amintire cu tâlc. Intram în vacanța de iarnă și doamna Crișan ne-a dat să scriem, pentru a nu ne plictisi la gura sobelor într-o iarnă cu multă zăpadă (unde sunt nămeții de odinioară?), o lucrare cu tema: „Trecutul istoric în opera lui Mihail Sadoveanu”. Pentru că tot aveam vreme berechet și citisem o bună parte din operele acestuia – îmi plăceau limba de miere a scrierilor sale, aventurile pline de inocență și suspense, descrierile plastice, care îmi construiau imagini de o mare vibrație –, m-am apucat de scris. M-am oprit când… am terminat și cel de-al doilea caiet dictando. Evident, împănasem eseul cu citate din diferite romane și povestiri. Revenim la școală, ora de română, profesoara ne cere să citim în fața clasei ce scrisesem. Scos la tablă, provocat, arăt cele două caiete și întreb: „Oare va fi timp suficient să le lecturez într-o oră?” Stupoare. Dar povestea mea, pornită din acest detaliu, avea să mă urmărească întreaga viață devenind o sinteză a ceea ce a însemnat Loga pentru mine.

Peste ani, mai precis în 1980, lucrând la Radio Timișoara, mă cheamă directorul postului, Nicolae Oprean, și mă întreabă dacă aș fi de acord să realizez un serial radiofonic cu prilejul aniversării centenarului nașterii lui Mihail Sadoveanu. Firește că am acceptat. Numai că acesta presupunea un „mic” efort, iar aici mi-a devenit complice, trădând slăbiciunea sa pentru opera maestrului. Așa că vreme de aproape o lună, am bătut meleagurile moldovene, de la Verșeni la Iași, trecând prin Fălticeni, Pașcani, Hanu Ancuței, Broșteni, Suceava, mănăstirile, Țara Dornelor, în căutarea istoriei, Delta Dunării și Munții Făgăraș pentru a-i reconstitui aventurile de pescar și vânător, am stat pe îndelete la povești, în Capitală, cu familia acestuia, doamna Valeria și fiicele sale, în căutarea omului și scriitorului. Am copiat, la Radio București, înregistrări din Fonoteca de Aur, pagini memorabile în lectura autorului, cu vocea sa molcomă, caldă, amintiri ale unor scriitori contemporani lui. Serialul a fost mult audiat, apreciat, dar… s-a pierdut în eter. Peste ani, aveam să relatez într-o carte, „Drum spre Sadoveanu”, Editura TIM Reșița, 2021, care și inaugurează o nouă serie, „Sadoveniana”, minunata aventură.

Ulterior voi realiza, pe același tipar, seriale radiofonice despre Aurel Vlaicu, Octavian Goga, George Enescu, Maria Tănase, precum și scenariul de teatru radiofonic dedicat lui Ciprian Porumbescu. 

Întrebat fiind cum mi-am construit filmele, cărțile, cum de știu atât de multe lucruri, răspund mereu că la Loga am învățat în primul rând să mă întreb. Mai târziu aveam să aprofundez aflările, alte semne de întrebare, la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara. Apoi „ruperea” de casă, anii de gazetărie în Reșița, „fabrica de omenie”, cum îmi place mie să o numesc, pentru că m-a făcut om, apoi Radio Timișoara, unde am trăit la propriu sub semnul întrebării. De aici se deșiră toate, lecturile, vizitele în numeroase părți ale Banatului, ale țării, apoi în diferite locuri din Europa.

Mai târziu, din fericire nu prea târziu ci la vremea potrivită, a urmat examenul maturității profesionale, marea aventură a televiziunii la Studioul Timișoara al TVR. Un film documentar de televiziune, mi se pare mie, este o chintesență a acumulărilor de toate felurile, de la cultură generală la estetică cinematografică, în cazul meu învățată de te miri unde, pentru că nu am studii de specialitate, făceam după cum intuiam că e bine, și de multe ori, cred, am și nimerit-o.

Iar la Loga s-au așezat primele cărămizi. Târziu, am înțeles (sau cred că am înțeles) și tâlcul școlii. Lucrând la cartea despre liceu, l-am cunoscut pe un eminent intelectual, prof. dr. ing. Decebal Anastasescu. Nonagenar, dar cu privirea senină și mintea limpede, mi-a relatat momente din cariera dumnealui de inginer de rezistență, datorită căruia s-au ridicat câteva monumente timișorene: clădirile Universității, hotelul „Continental”, podul Michelangelo și altele. Logan, acesta s-a trezit luat de valul istoriei, ajungând, fără să vrea, să-i determine existența. Nu voi intra în detalii, ele se află în interviul pe care mi l-a acordat, amplificat ulterior în cartea „Viața, o competiție cu tine însuți. Învățăturile unui destin. Prof. univ. dr. Decebal Anastasescu”, apărută la Editura Memorialul Revoluției 1989, în anul 2024. Sunt acolo câteva date esențiale în definirea spiritului logan, în amintirea momentului în care elevul din ultima clasă de liceu este arestat pentru participarea la un miting pro-regalist din 10 mai 1945 și, împreună cu, atenție!, directorul școlii, prof. Vasile Mioc, și profesorii Ștefan Nădăban, care atunci preda religie, și Iuliu Ilca, subdirector, a petrecut câteva săptămâni de arest în Palatul Prefecturii, azi Muzeul de Artă, chiar în mult admirata Sală Baroc. N-aș fi bănuit că în spatele zâmbetului plin de un umor condescendent al profesorului Nădăban stă atâta istorie trăită, ulterior făcând și câteva luni de recluziune în lagărul de la Caracal. Viața la Loga avea multe ascunzișuri, iar ceea ce ni se părea nouă disciplină draconică, era, de fapt, și reflexul unor suferințe și triste amintiri, dar și o mare deschidere spre libertate, iubire și iertare.

M-au întrebat unii colegi de ce în volumul „Noi, cei de la Loga, în oglinda veacului”, nu mi-am povestit propriile amintiri. După ce am redactat interviurile celorlalți colegi, o întreagă istorie în pățanii și reflecții de tot felul, propriile mele trăiri mi se păreau fade și lipsite de interes. De aceea am privit și privesc în continuare cu stimă și deosebită apreciere spre toți cei ce i-au trecut și îi trec pragul, cu sentimentul că, poate, am făcut și eu ceva pentru prestigiul acestei școli, cu sentimentul mereu reînnoit de recunoștință că și pentru mine totul a început la Loga.  

(Din volumul Suflet bănățean, în curs de apariție)