De vorbă cu prof. dr. Cantemir Rișcuția

Pregătindu-mă să public al treilea volum din cartea „Și ține-te de Banat”, am descoperit în mulțimea interviurilor pe care le-am realizat de-a lungul timpului la Radio Timișoara, unul care îmi este deosebit de drag. Îmi împlinea un vis, cel de a dialoga cu prof. dr. Cantemir Rișcuția,(………..) o eminentă personalitate a antropologiei mondiale. Aventura realizării dialogului pornește la Arad, de unde am aflat subiectul, și a continuat, prin telefon, la București, unde se afla domnul profesor. Ce a urmat a fost o călătorie în natura umană de-a lungul erelor, a istoriei pământului. Dar și între realități ale acelor zile, când aflam, de pildă, despre un Muzeu al Antropologiei dorit cândva, nicicând împlinit la Timișoara. Vorba aceea, dacă Palatul Huniade se află și azi în reparații generale, după 15 ani, cum ne-am putea permite un asemenea deziderat? Luați din dialogurile care urmează, desfășurate în 1994, doar faptele relatate de doi oameni de suflet, restul este, vorba Cuiva, tăcere… Ar mai fi de precizat că dialogurile s-au desfășurat în direct pe postul Radio Timișoara.  Domnule Cantemir Rişcuţia, mă bucur din toată inima că aveţi amabilitatea să stăm de vorbă, mă bucur cu atât mai mult cu cât am şansa de a vorbi cu un eminent antropolog, o personalitate binecunoscută în lume, expert UNESCO, un om care a dăruit nu numai ţării ci şi tuturor continentelor o altă imagine asupra istoriei omului. Ce este de fapt antropologia ştiinţa căreia i-aţi dedicat întreaga dumneavoastră viaţă?

 Antropologia este o ramură a ştiinţelor naturii care se ocupă cu originea, evoluţia şi diversificarea umană, din punct de vedere şi somatic, dar şi intelectual şi fizic, pentru că omul s-a desprins de lumea animală, un salt considerabil în sfera intelectuală până la ceea ce este el astăzi.

 De ce aţi dorit să faceţi cu orice preţ antropologie dumneavoastră, fiul unor ardeleni vajnici, născuţi în Basarabia, după câte afirmați cu mândrie?

 De mic am avut înclinaţie spre ştiinţele naturii, şi antropologia este parte componentă şi esenţială a ştiinţelor naturii, mai ales că se referă chiar la specia noastră. Deci tot ce am citit şi am cunoscut despre evoluţia speciilor animale îşi găseşte o încununare în ceea ce putem noi să interpretăm în evoluţia speciei umane.

 Un pariu îndeplinit. De-a lungul vieții ați reuşit să parcurgeţi o pasionantă aventură.

 Da, am ajuns mai departe de visele mele cu realităţile pe care le-am trăit. Am sperat şi eu în multe lucruri, am sperat şi eu să cunosc continente, să cunosc mari oameni de ştiinţă, biologi, antropologi, să mă ocup de descoperiri importante în antropologie, dar nu mi-aş fi închipuit niciodată că aceste visuri se vor putea realiza.

 Atunci puteţi să ne spuneţi care a fost ultima ţară din care v-aţi întors?

 Recent ne-am întors din Indonezia, unde am fost invitaţi de către indonezieni, într-o deosebită amabilitate, împreună cu soţia mea, Irina Rişcuţia. Academia din Djakarta a făcut un congres de paleoecologie umană şi, cunoscut fiind acolo bine că ne-am ocupat de fosilele umane din Indonezia şi le-am reconstituit, am fost chemaţi acolo, chiar cu unele sacrificii materiale ale lor, ceea ce a însemnat, de exemplu, şi drumul şi întreţinerea noastră acolo, care a fost cadoul lor.

 Un cadou pe care l-aţi întors aş spune pentru că dumneavoastră, în studiile întreprinse acolo, ați ajuns la constatări foarte valoroase pentru ei, pentru noi, pentru ştiinţa mondială.

 Schimbul a fost reciproc între noi, am fost cu toţii mulţumiţi şi am plecat şi noi cu amintiri foarte frumoase, şi sperăm că am lăsat şi noi acolo nişte amintiri bune. Le-am lăsat acolo, printre altele, şi două reconstituiri de pitecantropi, pe care le-am făcut noi în ţară, şi care le-au făcut o foarte mare plăcere, şi, după întorcerea noastră aici am aflat că una din aceste piese a şi luat calea unui muzeu, chiar în localitatea unde a fost descoperit, la Mojokerto, iar lucrarea noastră cu reconstituirea femeii de la Sangiran a fost depusă la Universitatea din Djakarta, care este universitatea capitalei Indoneziei.

 Era, de fapt, o întâlnire cu strămoşul omului.

 Era o întâlnire cu strămoşul omului şi cu o foarte interesantă şi valoroasă ramură a speciei umane care a evoluat acolo, în Indonezia şi care ne-a făcut  o mare plăcere.

 De fapt de când data homo erectus studiat de dumneavoastră?

 Homo erectus studiat de noi data din 1.350.000 de ani în urmă, până în 2 milioane.

 Bine, dumneavoastră v-aţi întâlnit de-a lungul istoriei evoluţiei omului cu foarte mulţi oameni, o să vorbim despre mulţi dintre ei, dar întâlnindu-vă cu primul umanoid care a fost sentimentul dumneavoastră şi al soţiei, care înţeleg că vă este un foarte bun şi apropiat colaborator?

 Este un colaborator excelent, fără de care nu aş fi avut performanţele acestea. Are o energie de lucru şi o iniţiativă demnă de cel mai curajos bărbat, aşa că în această privinţă am fost foarte ajutat de ea, care este un antropolog amator, dar face mai mult decât mulţi antropologi, şi, pe de altă parte, este o artistă, pictoriţă, desenatoare, sculptoriţă, care mi-a fost de mare ajutor şi în ceea ce am realizat.

 Să ne întoarcem la sentimentul pe care l-aţi simţit când l-aţi văzut pe homo erectus descoperit de dumneavoastră?

 Când l-am văzut nu am fost surprins peste măsură, pentru că mă aşteptam să rezulte aşa. Mă ocupam încă din perioada liceului cu paleoantropologia. Era prin 1940 când, elev la liceul din Arad, am întâlnit o carte în care se scria despre descoperirile savantului german Franz von Königswald, care a descoperit şi studiat nişte piese antropologice.

 Sunt convins că acum vă aud mulți arădeni…

 Mă bucur, pentru că am rămas un cetăţean devotat al oraşului meu iubit, unde nu am avut decât bucurii şi descoperiri spirituale de mare valoare.

 Haideţi să facem câţiva paşi în timp şi să venim puţin mai aproape în timp, care pentru dumneavoastră înseamnă, de fapt, câteva zeci de mii, sute de mii de ani. Care a fost următoarea cercetare şi etapă pe care aţi abordat-o în timp?

 Următoare etapă pe care am abordat-o a fost în 1964, când am făcut nişte reconstituiri pe nişte descoperiri de la Orlea, din Ţara Haţegului, şi realizând şi dioramele de la Muzeul Antipa, împreună cu soţia mea Irina Rişcuţia. Atunci l-am cunoscut pe profesorul von Königswald la Moscova, la un congres de antropologie. Soţia mea l-a recunoscut după un portret  pe care îl desenase pentru o carte cu un an înainte. Noi i-am trimis imediat, în 1968, mulajele pitecantropului de la Sanghiran, o femeie, şi un copil de pitecantrop de la Mojokerto, reconstituite de noi la propunerea lui. În 1968 am fost eliberat din ţară ca să mă duc în Olanda, pot să spun eliberat, pe baza unei burse pe care am primit-o din partea Institutului de Antropologie din Utrecht, Olanda. Acolo duceam rezultatele primelor noastre invenţii, pot să spun, şi comunicări, şi anume metoda fotostereometrică, care este originală şi este concepută de noi, şi reconstituirea unor piese de  oameni mai recenţi. Dar von  Königswald, pe care l-am revăzut acolo, a exclamat vizavi de mine: „Acestui om îi voi da ceva ce nu i-am propus până acum nimănui să facă şi anume reconstituirea copilului de pitecantrop”. Îl descoperise el,  la Mojokerto, în Jawa, şi îl ţinuse în laboratorul lui, în aşteptarea unei rezolvări care i-a venit odată cu vizita mea acolo. Astfel am trecut la reconstituirea acestui pitecantrop împreună cu soţia mea. În 1970 noi am realizat, pe lângă Muzeul de Antropologie din Timişoara, şi filmul, realizat pe viu, al acţiunii de reconstituire făcută de noi. Se intitula „Copilul de la Mojokerto”. Întreaga lucrare de reconstituire s-a efectuat, vă dați seama, în condiții neobișnuite, sub atenta observație a camerei de luat vederi. 

 Să ne închipuim că vedem acum imagini din film, vă rog să ne spuneți cum puteți reconstitui, din câteva oase, oscioare, eventual un craniu, imaginea întreagă a unui personaj?

 În general, la o asemenea reconstituire se face o interpolare morfologică, sau, mai bine zis, morfobiologică, şi anume, ştim cam cum arătau formele mai vechi, ştim cum au arătat cele care, prin evoluţii ulterioare s-au mai modificat, şi  putem face, şi nu ne-am înşelat când am făcut, interpolarea între acele forme mai vechi şi cele mai noi, şi lucrând os pe os, pe fiecare piesă existentă. Acum să vă spun un lucru, un antropolog obișnuit vede cât vede, dar are nevoie de ceva mai mult ca să ajungă să facă ce am făcut noi, şi anume are nevoie şi de o practică a artelor plastice, ceea ce noi o aveam amândoi, şi desenul, şi pictura, şi sculptura, şi atunci pot să spun, fără lipsă de modestie, că nu ne-a fost greu să o facem. Bineînţeles că am avut un control ştiinţific de la cei cărora le-am dus lucrările finite, şi pe parcurs studiind toată literatura, încât noi am procedat şi am înaintat, pot să spun destul de asiguraţi pe acest teren.

 Domnule profesor, reconstituirea Femeii de la Steinheim a fost o altă aventură.

 Femeia de la Steinheim am primit-o din Germania din partea profesorului Jocelyn Kurt, de la Universitatea din Braunschweig, unde eu funcţionam ca profesor oaspete în 1970-1972. Femeia de la Steinheim nu era atât de dificil de reconstituit, pentru că era o femeie de dată mai recentă, mai apropiată morfologic şi structural antropologic de populaţiile actuale. În orice caz, Femeia de la Steinheim a fost pentru noi o piatră de încercare care ne-a adus preţuirea forurilor academice germane şi europene şi pe baza aceasta noi am putut merge în Germania să continuăm colaborarea, eu presonal fiind chemat ca profesor oaspete în cinci universităţi germane, la Braunschweig, Mainz, Kissel, Heidelberg şi Ulm.

 Domnule profesor Cantemir Rişcuţia, îmi spuneaţi la un moment dat despre Muzeul de Antropologie din Timişoara. Acum sunteţi în direct pe postul de Radio Timişoara, poate ne oferiţi câteva detalii pentru că nu se prea cunoaşte acest muzeu, cel puţin astăzi.

 Noi am făcut pentru muzeul din Timişoara, din dragoste pentru ştiinţă şi  pentru acel oraş, care era atât de apropiat de oraşul copilăriei mele, lucrarea cea mai mare a vieţii noastre. În 1970, am amenajat o sală cu evoluţia omului, care cuprindea diorame cu scene de viaţă, cu serie de sculpturi în mărime proporţională de la fazele cele mai vechi la cele mai noi, în fazele lor revoluţionare, şi reconstituiri şi aşa mai departe. Lucrarea aceasta a fost atunci lucrarea capitală a vieţii noastre. Toate au fost bune şi normale, până la o vizită prezidenţială, când tovarăşa, văzând atâtea săli superb făcute, nu numai a noastră ci şi altele făcute de alţi specialişti în evoluţia vieţii, evoluţia universului, evoluţia materiei etc, a animalelor, a întrebat: „Şi istoria partidului unde este?” Cei din Timişoara au rămas blocaţi, şi atunci ea a spus scurt: „Totul jos la pivniţă!” Şi aşa ni s-a desfiinţat acel exponat, care a fost cel mai mare şi mai reuşit din viaţa noastră, şi care deocamdată se află în magaziile muzeului, însă noi sperăm ca în septembrie să îl putem pune din nou în picioare.

 Să sperăm că așa va fi, vă așteptăm cu drag. Cu ce alte muzee aţi mai colaborat?

 Am lucrat şi la Muzeul Antipa din Bucureşti, unde am făcut dioramele cu evoluţia omului. Şi acolo am avut o colaborare bună, cu mici excepţii, a fost de fapt prima lucrare  din viaţa noastră de mai mari proporţii. Am făcut acolo şi câteva exemplare de palelolitici, o neolitică. Am mai lucrat şi la Muzeul de Geologie, muzeul Institutului de Geologie, şi acolo am avut exponate. Avem 25 de piese la Muzeul din Turnu Severin.

 Spuneaţi că nici nu aţi visat în viaţa dumneavoastră să umblaţi prin întreaga lume, bănuiesc că ați participat și la numeroase congrese, unde ați cunoscut o seamă de specialiști…

 Da, am cunoscut ce este mai select în cercetarea antropologică pe plan mondial, începându cu antropologii germani, cărora le datorăm invitaţia, cărora le datorăm mult sprijin şi în materie de documentare şi în materie de călătorii de cunoaştere. Pe urmă am colaborat şi cu Olanda, la Utrecht, unde am lucrat câteva luni. Pe urmă l-am cunoscut pe Gherasimov, în Rusia, care a avut o deosebită simpatie pentru noi, şi ne-a dat nişte date de experienţă ale lui pe care chiar el ne-a spus că nu le-a împărtăşit încă nimănui. Mi-a spus chiar: „Dumitale am să ţi le împărtăşesc”. Am cunoscut şi la Lisabona şi la Madrid antropologi de marcă, şi în Italia la fel, la Roma şi Palermo. Experienţa din Indonezia însă a fost una din cele mai interesante şi fermecătoare, pentru că acolo unde am fost astă toamnă şi am luat parte la un congres internaţional de antropologie, de ecologie umană dar de fapt de antropologie, am cunoscut o lume nebănuit de fermecătoare, de interesantă, şi o sumă de oameni de bună calitate intelectuală, că să ştiţi că nu numai în Europa s-au concentrat oamenii şi inteligenţi şi de bună calitate. La un congres de la Düseldorf, din Germania, ne-am ales cu trei invitaţii, în Japonia, în China şi în Indonezia.

 Dacă vă şi sponsorizează aceste călătorii este perfect…

 Eu îmi pun mari speranţe în japonezi, că sunt oameni de cuvânt, şi în chinezi, de altfel. Experienţa cu japonezii în domeniul special de colaborare cu ei în ceea ce priveşte realizarea de portrete robot, de portrete de mare şi eficientă aplicare în cercetările criminalistice sper să ne  aducă mari satisfacţii.

 Domnule profesor, dumneavoastră, ca şi noi, vă plimbaţi printre oameni. Cunoașteți conformațiile figurilor noastre, ale celor de azi. Cei pe care îi descoperiţi şi îi reconstituiţi dumneavoastreă însă ni se par cel puţin neobişnuiţi, unii chiar urâţi. Cum arăta omul descoperit şi modelat după câteva elemente de dumneavoastră?

 Arăta, săracul, aşa cam la mijlocul drumului, mai spre trei sferturi înspre specia umană. Adică vreau să spun că dacă vă uitaţi şi la un cimpanzeu şi la o gorilă, minus câteva exagerări poți să îl crezi chiar un tip cumsecade. Dacă v-ați obişnuit să vă uitaţi la fizionomia unui animal, chiar şi la un câine, puteţi să vedeţi că are şi el o expresie în care se reflectă şi sufletul şi simţirea. Uitaţi-vă şi la un câine şi o să înţelegeţi multe, iar dacă vă uitaţi mai mult la o maimuţă înţelegeţi şi mai mult.

 Aţi simţit că între maimuţa din grădina zoologică şi omul, începutul de om pe care îl modelaţi începe să apară un fir de inteligenţă, un fir de ceva omenesc?

 O, cum să nu! Am stat zile întregi în Centrul Climatologic de la Rotterdam, la maimuţele superioare şi după aceea în Germania la Zoo Berlin şi la Muzeul Wenkenberg şi în alte părţi şi am cercetat şi maimuţe vii şi maimuţe împăiate, şi, eliminând o notă subiectivă pe care de obicei o are un om când se uită la un animal, şi încercând să-l înţeleg şi chiar să-l simpatizez, poţi să-ţi dai seama că şi acea biată creatură ţi se uită în ochi cu o anumită semnificaţie şi cu anumită încercare de a te înţelege, şi dacă îţi arăţi simpatia pentru el, şi te arăţi bun cu el, iese din firea lui ceva extrem de încurajator pentru noi ca să le socotim parte integrantă din natură.

 Acum eu vă propun, în finalul discuţiei, să facem un salt, sper să nu fie prea şocant pentru ascultătorii noştri, să sărim de la maimuţă, de la homo erectus, la un geniu al muzicii, Beethoven.

Beethoven a fost pasiunea vieţii mele, ca muzician, şi i-am studiat viața și opera din vreo 12 biografii apărute în Germania. Am cunoscut-o astfel în toate detaliile. În paranteză vă spun că am vrut şi eu, la un moment dat, să fac sculptură, şi maestrul Baraschi, care a fost foarte binevoitor cu mine, mi-a spus: „Mergi dumneata în laboratorul de mulaje şi alegeţi un subiect”. Am văzut acolo tot felul de zeităţi greco-romane, mă rog, mă tentau şi nu prea, şi am dat de masca lui Beethoven. Am exclamat: „Asta e. Sunt suficient de bun antropolog ca dintr-o mască să scot un bust”. Aşa am şi făcut. Nu spun că am trezit uimire, pe mine nu m-a uimit că eram în meserie, iar maestrul Baraschi, care lucra şi el la un Beethoven, şi avea toate motivele să aibă aprehensiuni dacă al meu reuşea bine, a avut măreţia sufletească să-mi pună bustul în Expoziţia anuală de stat din 1953 într-un loc de cinste, mai bine plasat decât al lui, şi să mă întrebe: „Sper că eşti mulţumit unde ţi l-am pus?” „Cum să nu, maestre dragă”. Până la urmă acesta a fost cumpărat de Institutul de Etnografie și Folclor, unde se află şi astăzi. Cu greu l-am redescoperit, după ani de zile, şi mi-am putut lua o copie.

Iată o posibilă intepretare a lui…

Beethovn a fost o personalitate umană monumentală. Nu folosesc cuvinte mari numai de dragul cuvintelor mari ci pentru că aceasta este impresia ce mi-o face. Am citit 12 biografii în limba germană privind pe Beethoven, şi l-am cunoscut până în cele mai minuţioase amănunte ale vieţii lui. De aceea l-am lucrat cu o convingere sufletească bine edificată. Impresia superficială, la o privire fugitivă, este una, dar când în analizezi trăsăturile, îi cunoşti caracterul şi îi cunoşti sufletul, atunci deja rezultă altceva. El a fost o mare personalitate, o gigantică structură sufletească umană, se şi simte asta din muzică, dar nu vreau să fiu numai aşa, un impresionist, să zic asta numai aşa, ca vorbă goală, dar efectiv cercetându-i şi tipul antropologic, structura antropologică mi-am dat seama că face parte din cea mai solidă rasă europeană, care a dat primele mari culturi ale Europei, şi continuă să le dea şi în ziua de astăzi Europa Centrală şi la noi, pentru că se găseşte arta aceasta şi la noi, şi anume Omul de Cromagnon, şi care i-a conferit acestui om energia mare de creaţie, puterea spirituală de aprofundare a unor idei şi a unor sentimente. Cu alte cuvinte, toate calităţile mari ce le-a avut acest om au emanat dintr-un fond biologic foarte robust, pe care l-a avut primul om cu adevărat de mare performanţă culturală al Europei, Omul de Cromagnon.

Domnule profesor Rişcuţia, iată că am ajuns la finalul dialogului nostru. El se datorează faptului că ieri, fiind la Arad, am aflat de intenţia dumneavoastră de a realiza un monument dedicat lui Beethoven pe care doriți să-l oferiți… Dar mai bine spuneți dumneavoastră despre ce este vorba.

Eu demult nutream dorinţa să ofer Casei Beethoven de la Bonn un monument. Am văzut acolo lucrări făcute de diverşi sculptori, care îl cunoscuseră în tinereţe şi care încă nu presimţiseră ce personalitate uriașă va ajunge. Lucrările sunt bine făcute, manieriste, dar nu cu cunoaştere aprofundată antropologică şi psihologică a subiectului. Cred că prelucrarea mea va avea un mare impact acolo.

Un mare impact pentru că, acesta este adevăratul Beethoven. Domnule profesor Cantemir Rişcuţia eu vă mulţumesc pentru că aţi avut răbdarea de a sta alături de noi atâta timp…

Mi-a făcut mare plăcere.

Ştiţi, îmi spun că acum când toată lumea ne ţine la porţile Europei, noi suntem demult dincolo de acestea, prin dumneavoastră, prin alţi asemenea oameni minunaţi ca dumneavoastră şi mă bucur foarte mult că existaţi, că lucraţi mai departe, că sunteţi consultat şi că duceţi glasul nostru în Europa şi în lume.

Eu vă mulţumesc şi sunt fericit să arăt în Germania ce putem şi noi, ce am putut şi noi şi cum ştim noi să preţuim valorile spirituale şi ale altui popor, pentru că acest Beethoven, aşa cum a fost, săracul, a fost al tuturor, a fost al germanilor ca naştere, ca formare şi aşa mai departe, dar ca sentimente elevate, ca eroism uman a fost universal uman.

Dar emisiunea nu s-a terminat. În timp ce ofeream spre audiție un fragment din Concertul nr. 5 pentru pian și orchestră de Beethoven, am format un număr de telefon.Ascultăm Beethoven în continuare. Mai înainte am stat de vorbă în direct, la 800 de kilometri, la Bucureşti, cu domnul profesor Cantemir Rişcuţia, iată acum am format, în această foarte scurtă pauză muzicală, la Arad, numărul dumneavoastră domnule Dan Lăzărescu, consilier şef al Consiliului pentru Cultură al Judeţului Arad. Mare sufletist, dumneavoastră mi-aţi vândut, cum s-ar spune, pontul şi am aflat că la Arad Beethoven în viziunea Rişcuţia se pregăteşte să cucerească Europa. Deci domnule Dan Lăzărescu, ași ascultat dialogul cu domnul Rișcuția, vă rog să continuați povestea

V-aș ruga dacă vreţi să transmiteţi înainte de toate omagiile mele pentru cadoul cu totul şi cu totul excepţional ca semnificaţie domnului doctor Cantemir Rişcuţia. O apreciere foarte exactă asupra dimensiunilor şi semnificaţiilor cadoului a avut-o un cetăţean german. Săptămâna trecută am serbat la Zăbrani 270 de ani de la sosirea primilor colonişti germani în comuna respectivă și,  discutând cu unul dintre aceşti oameni, care s-au rerepatriat, i-am spus despre acest cadou de făcut muzeului din Bonn. Acesta a izbucnit într-o manieră seacă: „Acesta este un cadou princiar”. Nu se comentează. Ar mai fi de adăugat câteva elemente pe care vă rog să le luaţi.

Le iau.

În cursul zilei de astăzi, aproximativ în jurul orei 12, am fost primit într-o audienţă, de fapt nu a fost audienţă pentru că erau şi nişte cafeluţe aduse pe masă, de către doi oameni din conducerea întreprinderii Astra Arad, cărora le-am expus doleanţa de a se turna acest bust al lui Beethoven aici, la turnătoria fabricii. Domniilor lor m-au ascultat cu atenţie şi după aceea am întrebat şi eu cât costă, cam cât ne-ar costa. Cei doi s-au privit între ei de o manieră cam cum te-ai uita în prezenţa unui fel de marţian care ieşise întâmplător în faţă. După aceea domnul director Iovuţa mi-a explicat, ca să înţeleg şi eu, că valoarea de reclamă a acestui exponat la Bonn, purtând marca „Astra Arad”, depăşeşte serios cheltuielile care le-ar  face fabrica, aşa că se profilează la orizont o vajnică bătălie cu birocraţia românească ale cărei merite să ştiţi, nu trebuie subordonate şi nu trebuie subapreciate.

Într-adevăr. Care sunt intenţiile, cam în câte exemplare vă gândiți să realizaţi acest bust?

Am dori să-l facem în două exemplare, unul pentru Bonn, şi unul pentru Palatul Cultural din Arad. Domnul doctor şi-a exprimat doleanţa ca bustul domniei sale, respectiv al lui Beethoven, să fie pus în holul Liceului „Sabin Drăgoi” din Arad, liceul de artă de aici. Credem că şi această treabă se va realiza fiind ceva mai uşoară decât celelalte. Mi-aş mai permite să adaug că după ce m-am despărţit de dumneavoastră şi am plecat la Şiria, am obţinut asentimentul unui sculptor, al domnului Mihai Păcurar, din Arad, de a se îngriji de realizarea acestui excepţional exponat. Aşa că şi din acest punct de vedere, realităţile depăşesc aşteptările. Mi-aş mai permite, pentru că tot aţi băgat dumneavoastră Concertul nr. 5, Imperial, de Beethoven pentru pian şi orchestră, să citez, mai mult pentru domnul doctor, cea mai frumoasă caracterizare pe care mi-a fost dat să o descopăr în legătură cu geniul lui Beethoven: „Dacă pământul ar fi un cap viu, sintetizând omenirea, el s-ar putea roti printre stele purtând pe frunte cununa de azur a simfoniilor lui Beethoven, şi Dumnezeu văzându-l ar cunoaşte că nu l-a creat în zadar”. E vorba de Nichifor Crainic, memoriile lui, volumul I, pagina 165.

Ne-aţi impresionat domnule Dan Lăzărescu. O fi Banatul fruncea, dar iată că ocoși se dovedesc şi arădenii. Daţi lovitura cu ocazia asta şi îmi pare bine că este o lovitură care va bate profund în însăşi spiritualitatea europeană.

Sper să fie un cadou de cea mai bună calitate, să fie recepţionat la dimensiunea celor care l-au făcut. Avem mai multe posibilităţi. V-aş ruga domnule Bogdan să mai treceţi pe la noi pe la redacţie pentru că sunteţi în stare să mulgeţi ştiri şi din piatră seacă.

(Râd). Asta este deformaţia de reporter. Bine, atunci deocamdată tăcem, vom asculta în linişte, vă rog să ascultaţi şi dumneavoastră, la Arad, în linişte încă un fragment din Concertul lui Beethoven, eu vă mulţumesc. Toate cele bune.