Navigând către vară
Navigând către vară
Ca o corabie de nouri albi
Pe nesimţite schimbătoare
Când într-un roib cu stea
Când într-un centaur
Ori într-o aripă-ncoronată…
Sufletul nu cunoaște călătorii navei efemere
Așteptând să-i întâmpine
Cu veșnica neliniște fericită
A tuturor începuturilor de iubire
Nepăsător la posibila imagine a corabiei
În formă de șarpe sau bufniţă.
Sentimentul spiralei
Vârtejul de alb și albastru
Mă soarbe adânc și candid
Rotirea de mine, inversă
Răspunde rotirii de vid.
Eșarfe și pagini, pereţi și lumini
Pulsaţia lumii egală
Rămâne ce tristă, pedestră și gri
În jurul rotirii de mine-n spirală.
Întâmplă-se
În negrul acesta fără scăpare
Și ceasul e-o moară
Ce macină timp;
Și cum nu mai știu
De mi-s ochii închiși sau deschiși,
Apăsat de-ntuneric
Nici unde e drumu-nsemnat cu cenușă
Și alb de cuvinte
Lăsate-ntr-adins,
Aud risipirea de șoareci
Rozându-mi din semnul fierbinte…
Aruncă, voinice, oglinda!
Să crească, temeinică nouă
De strajă fantastică apă
Aruncă și peria-n șoareci
Să crească pădure ne-nvinsă
Și-ntâmplă-se: noi înainte
Iar lumea să tânguie după.
Clipa de armonie
În clopote arama e tăcere
Sunându-şi mut ecoul de departe
Văzduhul liniştea înalt şi-o-mparte
Şi teii-şi varsă-aromele de miere.
În nori se scrie soarta ca-ntr-o carte
Sublim desenul care-n zare piere
Atât de-albastră-i calda mângâiere
De care-n timpuri lungi n-ai avut parte.
E turla naltă o piatră din coroană
Strălucitoare ca un vis de dor
La care te rugai ca la icoană
Şi-ţi înălţai privirile în zbor
În gânduri albe, fără de prihană
Ce trimiteau spre cer al rugii cor.
De dragoste
Suntem atât de singuri în târziu
Cerul se-nvârte semnalizând din stele
Neprihănite generaţii dorm în noi, sidefiu
Zăpada ne crește albastre lalele
Iubite, cum mă poate apăra
Pâinea și fierul inimii tale
Când apusul de orice culoare ar fi, va suna
Îngerește și blând și cumplit,
Cum mă va putea apăra
Pâinea și fierul inimii tale
Când singurul lucru statornic e trecerea?
Drum spre lume
Nu mi-a mai rămas
Nici un drum atârnat
În cămara cu vise, la grindă
Câte nu le-am trăit s-au uscat
Ca stejarul ostatec în ghindă.
Un pește de-aș fi
Legat spate-n spate
Pe viaţă
C-un frate
În apa de munte,
Topitul cristal;
Un fluture poate,
Cu soartă în frunte
Tăind armonii
În văzduh vesperal…
Dar
Sunt un drum
Eu însămi spre lume pornit
Cu praf și cu stele
Nicicând odihnit.
Uitam să mă trezesc în zori
Şi se făcea cum uneori
Uitam să mă trezesc în zori
Era precum mi s-ar fi-nchis
Poarta ieşirii dinspre vis
Şi tu veneai şi te vedeam
Ca pe-o ninsoare te-aşteptam
Şi parcă tot nu ajungeai
Şi înotai şi-apoi zburai
Cu braţe-vâsle despicai
Apa uitării dinspre rai
Apoi pluteai până la brâu
În valul aurului-grâu…
Aveai păduri, aveai şi râu
Dar nu ştiam cine erai
Şi numele nu mi-l ştiai
Cum nimeni nu ne cunoştea
Doar steaua mea de steaua ta
C-o rază albă se ţesea
Şi-ntr-un sărut se-ndurera…
Iar eu muream şi tu plângeai
Şi înviam şi tu râdeai
Şi înotai, zburai, pluteai
Către mireasa ta de mai
Şi veşnic nu mai ajungeai
Şi eu plângeam şi tu râdeai
Şi eu visam şi tu ştiai
Şi-atuncea părul meu crescu
Şi într-un pod se prefăcu
Şi degetele-mi se lungiră
Spre braţul tău se arcuiră
Şi-n ramuri ninse de cais
Le prefăcu augustul vis…
Eu te-aşteptam şi tu păşeai
Ca primul om venit din rai
Eu te uitam şi mă iertai
Îngenuncheam şi mă vindeai
Şi-arginţii galeş ţi-i sunai
Şi iar spre mine înotai
Şi eu uitam şi eu uitam
Şi părul pod iar mi-l creşteam
Şi te-aşteptam şi te vedeam
Cum veşnic nu ştiai s-ajungi
Spre chipul meu cu umbre lungi…
Şi aerul creştea-ntre noi
Şi-n ceţuri se-ntorcea şi-n ploi
Şi te-aşteptam şi tu vâsleai
Şi te chemam şi n-ajungeai
Mă-ntunecam şi mă strigai:
„Rămâi, mireasa mea de mai
Căci nu e drept şi meritat
Atâtea veacuri să fi stat
În depărtarea ta-ntristat!”
Şi te-auzeam cum mă strigai
Şi-ţi răspundeam şi n-auzeai
Şi-apoi, când răsăreai din nori,
Eu mă trezeam şi era-n zori…
Ideal ar fi
Ideal ar fi
Ca tot ce atingem
Cu sufletul vorbelor
Să se facă poem;
Ca din smalțul tuturor lucrurilor
Să se deseneze scheletul de lumină
Din care au fost mai întâi întrupate;
Ideal ar fi
Să nu se uite nimic
Să se rostuie tot ce se petrece
Într-un fagure savant
Unde viul din lucruri să-și afle loc
Fiecare după ighemoniconul său;
Ideal ar fi
Ca toate cele frumos trăite
Să se întoarcă într-o ființă de muzică,
O dumnezeiță a sunetelor
Mai pură ca un ideal.
Poetul
Cel ce rostuie hotarul
Fiindului de nefiind
Cel ce ştie turna-n trupuri
Ploaia – sufletul de-argint
Până nu se mai înseamnă
Fiindul de nefiind,
Cel ce văzul azi îl umple
Dară vine de nicicând
Iar când lutul i se surpă
Se-mprăştie peste lume
Ca o ploaie de argint…
Solzul frunzei viu în lună
De-al său suflet strălucind.
Poezia
Regăsirea Cuvântului
Prin care Dumnezeu a descris
Cum vedea el că va fi lumea,
De aceea uşor de recunoscut
Niciodată de cuprins .
Cum să descrii tu,
Cu ochiul tău
Cel o clipă trecător
Peste nemarginea firii
Întregul cel de Marele Sine văzut
Înainte de-a-l naşte
Spre-a-l da drept merinde
Iubirii?
Odă vrăjmaşului meu
Ţie, Antisinele meu, ar trebui să mă-nchin
Mulţumindu-ţi că prin ură mă naşti
Ce m-aş fi făcut fără tine?
Aş fi îngălbenit vegetal
Spre uitare de sine
As fi ruginit mineral
Până-n miezul ruinii
M-aş fi stătut
Ca un ochiu de mâl
Nici apă, nici humă
Şi-ncet m-aş fi nenăscut
Ca pruncul în mumă.
Vrăjmaş nesperat
Ce-mi trezeşti lenevia-ntorcând-o-n oţel de Toledo
Imprevizibil şacal
Ce mă obligi să mă apăr amintindu-mi de mine
Şi lustruindu-mi armura şi coiful
Pân-ce-mi devin epidermă de bronz;
Tu, ce mă arăţi lumii hidoasă
Tu, ce mă obligi să te contrazic şi să devin
Tot mai întreagă, mai luminoasă;
O, Antisinele meu, jumătatea de măr otrăvit a poveştii
Căreia cealaltă-i sunt eu
Ţie, Prea Ne Fericit Anticrist, ce te dai drept Mesia
Aproapele meu mai aproape decât mi-a fost cândva vreun iubit…
Dacă nu te-ar fi iscat vreun duh milostiv
Strajă de veghe timpului meu
Înspre îndârjită nedelăsare
Ar fi trebuit să te născocesc ca pe-o minciună
Şi nu se ştie dacă aş fi reuşit să-ţi sculptez mai cu har
Fruntea de câine turbat, ochii de lup hămesit
Barba de ţap năduşit de sabat şi sufletul de vârcolac.
Ţie ar trebui să mă-nchin mulţumindu-ţi
Blestem de pedeapsă, contrast întunecat strălucirii mele
Graţie ţie, tot mai întregi
Ţie-ţi ridic osana
Cel ce eşti ramă neagră privirilor mele de cer!
Poartă-mă-n vis
Sonet
Poartă-mă-n vis pe braţul tău-liană
Şi lasă-mă să-ţi sorb adâncul sorţii
Exorcizând amărnicia morţii
Să-ţi legăn sufletul în diafană
Cântare de augur în arcul porţii
Şi-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană
Să-ţi pot vrăji stihia lumii, vană
Şi să-i tocesc cu glasul moale colţii.
Nu mă slăbi din ochi nici o clipită
Iubeşte-mă cu toţi strămoşii-n suflet
Sorbindu-le puterea îmblânzită
Când din adâncuri urcă a mării muget
Răspunde-i că îţi sunt pe veci sortită
Şi nemurirea-ţi voi aduce-n cuget.
Haiku
„M-a trăit destinul ca pe-o frunză”
Cel mai scurt haiku din viaţa mea
Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina
Şi-am căutat să-ndeplinesc porunca grea.