Romanul Gisella, de Dumitru Tâlvescu (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2025), poate fi considerat, pe bună dreptate, unul de dragoste. Însă depășește această sferă cu ușurință, pentru a pătrunde în cea socială, întrucât surprinde viața de zi cu zi din zona Săcărâmbului a anilor ’20-’30.
Aici se exploatează aurul, în condiții grele, cu mijloace arhaice, precum lopata și târnăcopul, și cu pericolul pândind la tot pasul, natural ori … uman și își face veacul o faună pestriță: mineri, jandarmi, prostituate, hoți, tâlhari la drumul mare ori guzari (neguțători de aur).
Aurul acoperă totul, direct sau indirect, așa încât este firesc să plutească deasupra tuturor celor ce viețuiesc aici precum un blestem.
Gisella și Janos ajung în Săcărâmb după ce satele lor din Ungaria au fost distruse fără nicio noimă de armata germană în retragere. Se mută aici cu speranța într-un trai mai bun și niciunul nu se trage înapoi de la muncă, fiind harnici și cinstiți.
Janos își pierde viața într-un accident de mină înscenat, iar Gisella rămâne singură, cu doi copii, Franzi și Gyuri.
Începe acum o luptă pentru supraviețuire, în care deznădejdea bântuie prin apropiere. Totuși, speranța nu moare niciodată, căci după suferință vine bucuria, precum ziua după noapte.
Nu divulgăm aici acțiunea romanului, însă evidențiem câteva aspecte demne de luat în considerare.
Astfel, prosopopeea (descrierea fizică a) personajelor este foarte sugestiv redată: „Se născuse frumoasă, crescuse la fel. La cei 16 ani împliniți se simțea deja femeie, iar farmecul ei, adolescentin și matur în același timp, nu putea lăsa pe nimeni indiferent. Ochii albaștri, adânci, moșteniți de la bunici, purtau o formă ovală, din altă lume, ușor migdalați, care-i sporeau farmecul. Pomeții, frumos clădiți, puneau în evidență o gură cu buze senzuale, perfect conturate”.
Foarte bine sunt redate antagonismul dintre cinste și necinste („Mă privesc ciudat, pentru că nu merg cu ei la băut, pentru că nu merg cu ei la Făgădaie, la bordel, că nu întreb nimic despre aur. Nu le place că lucrez corect, eu nu pot să stau ca unii dintre ei, culcat pe o grămadă de pietriș și să dorm fără să muncesc”) și transformarea pe care o aduce aurul asupra fizionomiei și comportamentului oamenilor („Imaginea hangiului în genunchi, cu mâinile înfipte în grămada de aur, răsfirând monezile în lumina felinarului, avea în ea ceva straniu și grotesc”).
De asemenea, descrierile peisajelor sunt picturale, pline de culoare („În lumina verde, cernută printre fagii înalți, urmele hangiului se vedeau foarte bine, la fel și cele ale câinilor. Pământul moale și umed, ferit de uscăciunea sfârșitului de vară păstra semne pe care un avizat le putea ghici. Ici-colo, solul era răscolit de mistreți. Lângă crengile căzute din anii trecuți și aproape putrezite, ciupercile începuseră să-și arate pălăriile. În aer plutea miros de toamnă, de frunze uscate, iar lumina tremurătoare dintre arbori era spartă de sunete stranii, plecate din respirația arborilor și a mișcărilor ascunse ale animalelor și păsărilor, acolo domnitoare”), iar plasticitatea expunerii lucrului în mină nu poate fi ocolită („Îi fain Săcărâmbu, îi fain, numai că, dacă nu-ți place truda, n-ai șansă, în mină e tare greu, pentru că trebuie să lucri numai cu mâinile și cu lopata ori târnăcopu, din zori și până în noapte, zi de zi, chiar și sâmbăta …”).
Romanul de față pornește de la întâmplări reale, însă transpunerea artistică este evidentă, fără intenții moralizatoare, deoarece Dumitru Tâlvescu este un truditor împătimit al cuvântului.