Simbolistica nodului în Povești cu noduri-expoziția Danielei Liliana Brebeanu și în Nodurile bufniței-volumul de poeme al lui Claudiu Dogaru
Uneori, apropierea dintre două opere nu se naște dintr-o influență directă și nici dintr-o întâlnire declarată, ci dintr-un cuvânt. Un singur cuvânt poate deschide o încăpere secretă în care două arte, aparent foarte diferite, ajung să vorbească aceeași limbă. Pentru Povești cu noduri, expoziția Danielei Liliana Brebeanu de la Buzău, din 2018, drd la Școala Doctorală de Arte, domeniul Arte Vizuale din cadrul Universității de Vest din Timișoara, și Nodurile bufniței, volumul de poeme al lui Claudiu Dogaru, apărut la ed. TIM, Reșița, în 2026, acest cuvânt este, evident, nodul.
Nodul nu este însă, aici un simplu element inserat în titlu. El este, mai degrabă, o stare a lucrurilor. Un nod apare acolo unde două fire se întâlnesc și refuză să se mai despartă. În acesta există deopotrivă apropiere și tensiune, continuitate și împotrivire, ordine și aparentă dezordine. Un nod poate păstra ceva laolaltă, dar poate și ascunde ceea ce se află înăuntru. Trebuie desfăcut cu răbdare. Uneori, însă, cu cât încerci mai mult să-l desfaci, cu atât îl strângi mai tare. Poate că aceasta este și condiția artei.
În creațiile Danielei Liliana Brebeanu, nodul aparține mai întâi materiei. Firul, țesătura, veșmântul, fibra devin purtătoare de memorie. Materia nu mai este neutră: ea păstrează urme, gesturi, povești, fragmente de identitate. Nodul leagă, fixează, păstrează. El este aproape un depozitar tăcut al timpului. Ceea ce mâna artistului înnoadă nu este doar materia, ci și o poveste pe care aceasta o face vizibilă, concretizând-o.
La Claudiu Dogaru, nodul migrează dinspre materie spre limbaj poetic. Firele devin cuvinte, iar țesătura devine poem. Numai că și aici lucrurile refuză să rămână simple. Cuvântul nu spune doar ceea ce pare că spune. În spatele lui se află alte cuvinte, alte imagini, alte stări. Poemele din volumul citat devin un teritoriu al înnodării sensurilor, iar cititorului îi revine uneori „dificila” bucurie de a desface aceste noduri. Poate tocmai de aceea titlul Nodurile bufniței are o rezonanță aparte. Bufnița privește noaptea, acolo unde lucrurile își pierd contururile obișnuite. Ea nu luminează lumea, ci o „vede” altfel. În întuneric, ceea ce părea sigur devine incert, iar ceea ce părea lipsit de importanță poate căpăta intensitatea unei stranietăți surprinzătoare. De multe ori poezia funcționează astfel încât să nu explice întunericul, ci să ne învețe să-l pătrundem.
Există, însă, între cele două universuri un fir mai discret, care merită urmărit și care devine indubitabil un punct de convergență suplimentar, de o importanță aparte: raportarea celor doi creatori la poezia lui Nichita Stănescu, poet iubit atât de Daniela Liliana Brebeanu, cât și de Claudiu Dogaru. Unele dintre creațiile artistei își găsesc un reper sau o sursă de inspirație în universul nichitian, iar reverberații ale acestei întâlniri cu Nichita pot fi identificate și în poezia lui Claudiu Dogaru.
Această apropiere de Nichita Stănescu devine semnificativă tocmai în contextul discuției despre nod. Nichita a fost unul dintre poeții care au transformat cuvântul din simplu instrument de comunicare într-un spațiu viu al revelației, în care sensurile se nasc, se încrucișează și se desfac pentru a se recompune. Cuvântul nichitian nu este niciodată definitiv închis, creând legături neașteptate între lucruri, imagini și stări. În acest sens, poezia lui Nichita poate fi ea însăși privită ca o țesătură de sensuri, ca o constantă înnodare și deznodare a limbajului.
Atât artista Daniela Liliana Brebeanu, cât și poetul Claudiu Dogaru se raportează cu admirație la poezia lui Nichita, iar unele dintre creațiile artistei și ale poetului poartă, în forme diferite, ecoul acestei întâlniri. Nu este vorba neapărat despre o imitație sau despre o preluare de motive, ci despre ceva mai subtil, o anumită profunzime de a privi cuvântul și imaginea, o disponibilitate de a transforma realul, de a-i schimba geometria și de a căuta sensul dincolo de suprafața lucrurilor.
Nichita a creat din/prin cuvânt o materie aproape palpabilă. L-a întors pe toate fețele, l-a desprins de sensurile lui prozaice, l-a pus să respire altfel. În universul său liric, lucrurile nu rămân acolo unde le știm: cuvântul poate deveni obiect, obiectul poate deveni stare, iar starea poate deveni, la rândul ei, cuvânt. De aici, poate, și o punte către arta Danielei Liliana Brebeanu: poezia poate coborî în materie, iar materia poate urca spre poezie.
Dacă la Nichita cuvântul se încarcă de corporalitate, în arta vizuală obiectul se poate încărca de poezie. Dacă poetul înnoadă sensuri, construind metafore revelatorii, artista poate înnoda fire din iută, sisal sau cânepă pe un schelet din lemn, prin care le poate face vizibile. În ambele situații, creația nu reproduce realitatea, ci o obligă să-și dezvăluie o altă fațetă. Se pare că nodul este una dintre cele mai vechi și mai puternice forme prin care omul a încercat să păstreze ceva și asta se justifică prin legarea unei amintiri de un loc, a unei iubiri de un nume, a durerii de o imagine sau a vieții de câteva cuvinte. Înnodăm lucrurile tocmai pentru că știm că ele se pot destrăma. Uneori și arta se poate naște din această teamă de uitare, că tot ceea ce am trăit va dispărea fără urmă sau că un chip, o voce, o emoție, o lume întreagă vor deveni, într-o zi, doar niște lucruri pe care nu ni le mai amintim. Și atunci înnodăm…
Artista înnoadă materia. Poetul înnoadă cuvintele. Cititorul înnoadă sensurile. Memoria înnoadă trecutul de prezent. Iar Nichita Stănescu, iubit de amândoi, rămâne undeva în această țesătură asemenea unui fir de lumină, nu neapărat vizibil în fiecare nod, dar identificabil în libertatea prin care cuvântul și imaginea refuză să mai fie ceea ce știm despre ele.
Povești cu noduri și Nodurile bufniței nu sunt atât de îndepărtate pe cât ar putea părea. Una spune povești prin materie, construind noduri vizibile, colorate, cealaltă prin cuvânt, pe cele invizibile ale memoriei și conștiinței. Dar amândouă par să pornească din aceeași nevoie, aceea de a nu lăsa lucrurile să se piardă în destrămarea timpului. Iar dacă arta adevărată este, în ultimă instanță, o formă de salvare, atunci nodul devine metafora ei perfectă. Pentru că un nod este ceea ce rămâne atunci când timpul încearcă să desfacă. Și poate că, privind mai atent, între firele Danielei Liliana Brebeanu, cuvintele lui Claudiu Dogaru și lecția de zbor a lui Nichita Stănescu există deja o poveste. O „poveste cu noduri”.
În fond, dacă expoziția Danielei Liliana Brebeanu spune povești prin noduri, poezia lui Claudiu Dogaru transformă însăși existența în noduri care trebuie citite, iar întâlnirea amândurora cu Nichita Stănescu arată că, dincolo de diferența dintre arta vizuală și poezie, există un teritoriu comun și anume acela în care cuvântul, imaginea și materiase caută reciproc pentru a da o formă a nevăzutului. Poate că tocmai aici se află adevărata lor proximitate, în capacitatea de a transforma ceea ce pare simplu (un fir, un nod, un cuvânt, o imagine) într-o poveste despre memorie, iubire, fragilitate, zbor și existență.