O datorie

Bate-mă cu lacrima ta, nu cu palmele mele,

sunt mult mai subţire decât te aştepţi,

oasele sunt numai un pod de surcele

pe care stau în tăgadă zei înţelepţi;

Bate-mă cu lumina, că-n trup e nămol

şi mai am de clădit pentru fiii mei o cetate,

n-aş vrea să-i las lângă deşert şi-n gol

şi nici fără de tine pe înserate…

Tu judecă-mă, sunt bun de taifas,

ţine-mă de vorbă toată viaţa,

că tot o datorie ne-mplinită-ţi las –

să le aduci spre seară dimineaţa!…

Îmi ucid copilăria

Până şi de mine mi-e frică,

pun mâna pe lama cuţitului

să mă apăr de frunza care pică,

de pasul neîntâlnitului…

Ştiu că-i acolo şi tace,

aici nu mă bagă în seamă,

cu altceva de lucru-şi face,

fără nici-un semn mă cheamă…

Pornesc… De fapt, mă simt pornit,

cum tragi cu cheia jucăria,

pun mâna cruce pe cuţit

şi îmi ucid copilăria…

Unghi de fugă

Unui unghi de fugă i-am rămas dator

c-o năframă-n colţul gurii,

îmi răspunde valul veşnic călător

că mai am o vamă de plătit arsurii,

Că mi-e trupul ţeapăn ca de os

şi că dintr-o piatră poţi privi

apele cum se consumă-alunecos

şi îşi sparg de ţărmuri plete nisipii…

Pe-această piatră clipa se făcu

tot fărâme-n cercuri, pulberime,

ca un plisc în vaer unghiul meu tăcu

împlântat cu totu-n albăstrime…

Snop din copilărie

Calcă-n grădini plugul,

în carne se mişcă seminţele,

mamă, scoate pe garduri

icoanele şi velinţele;

Vine un ceas de-nflorire,

mierea îngălbeneşte albinele,

tu, dacă vii la nuntire,

păşeşte cu binele…

Mi-e gura o spunere,

animismul mă-mbie

s-adorm sub brazdă-n supunere

pe-un snop din copilărie…

Putrezire

Şi putrezeam în rădăcină de cuvânt,

mirată-mi era carnea de păcate,

mi se spune că în lume sunt

şi ierbi rebele şi turle aplecate,

Şi că departe de acest noroc

stă şarpele cu fagurul în gură,

că numai prin apă şi prin foc

poţi să ajungi la el în bătătură;

Că de pe solzii săi atâta lucitori

cade venin, ca un veşmânt,

privirea lui te-ndeamnă să mai mori,

să putrezeşti în rădăcină de cuvânt…

Pragul tainei

Sub pragul tainei

a încolţit izvorul,

îi aud unda

mângâindu-mi zborul…

Pe firul dus în glie

o gură cântă-n ape,

doar o fotografie

licăre sub pleoape…

De sub năluci ascunse

el singur tot mai sună

din aripile-i unse

a veşniciei strună…

Bănuire

În ce dulap din înălţime

o fi veşmântu-nmiresmat,

muls de lumini din îngerime,

în ochi de rouă îmbăiat?!…

O fi pe piatra care-mi strigă

întruna trupul să-l aplec

sub palma frunzei de ferigă

pe ţărmul stării de înec?!…

Sau tot aici pe lângă casă

îşi află, oare,-al său cuibar,

şi eu sub straiul de mireasă

îl bănui numai în zadar?!…

Strivire

Începutul de pagină cu tâmple

şi căderea în zăpadă a sângelui

sunt faptele ce-o să se întâmple

după damnarea îngerului;

Ca un fel de cădere de-a lungul ploii,

pe lângă şirurile ei razante,

anume vid pe care calcă goii

şi-adolescenţii bulbi de plante,

Ca să-şi stropească viitoarea clorofilă

numai cu lumină, nu cu sucul ei,

numai cu starea de foşnet infantilă

strivind cu zarea ochi de zei…

Cum să te duci în altă stea

De pagină să te apropii tremurând

cum umbrele se sperie pe ape

şi strâng în ele ceva – înnegurând,

ceva lucind de dincolo de pleoape…

Desparte-ţi cu un plug subţire

carnea de gând şi gândul de tenebre,

cum în oglindă galbena rostire

e numai marmura din febre;

Pluteşte-apoi pe spume-nfiorate,

dulăii clipei nu-i uita,

ei vin mereu la umbra-ţi pe-nserate,

când tu porneşti în altă stea…

Se stinge floarea

Gândul îmi taie forma în cuvinte

cu dalta sa de laser concentrat,

sunt chipul său supus de dinainte

unui proiect în abur înfăşat…

Mă simt cioplit pe coaste şi pe umeri

şi la genunchi rotule-mi sunt scobite…

Doamne, vertebrele cu dalta mi le numeri

şi-n loc de măduvă îmi pui termite…

Aşa mă simt cosit pe dinafară

cu o unealtă care sfâşie lucrarea,

atunci când lângă ochi se pune seară

şi lângă gând se stinge floarea…

Ecou tremurat

Numai de umbra vânătă te aperi

tu, foşnet al paginii rebele,

cu care mă lupt atunci când scaperi

şi-n care scad cu lacrimile mele;

Numai de fumul, care te-nconjoară

ca un deşert cu sete mare,

vrei să te-ascunzi, să nu te doară

prăpădul de înmiresmare,

Pe care tot o strângi cu tine,

dar ea se varsă luminând

spaţiul amar dintre lumine,

ecoul tremurat din gând…