Poetul este un inițiat, viața personală e pusă în paranteze dar lumina eroului omenirii strălucește impecabil și tragic în aceeași măsură în care instinctul și inspirația  îmbină strategia expresivității textului și arta reprezentării. Realități particulare consacră perversului ambiguu estetic-antiestetic, experiența umană, mai cu seamă biruind o tematică sugestivă, între fantezie, visare, configurare și substraturi ale discursului de liricitate.

O carte bună editează Geo Galetaru, autor de cursă lungă și unul din numele-cheie ale poeziei din vestul României, fără de opera căruia nu-ți poți însuși adevăratul traseu pe care l-a urmat până acum literatura română din această parte a țării. Sărbătorile ființei (Timișoara, Editura Eurostampa, 2026, 248 p., cu o copertă de Arpad Racz), este o carte a unor semne de identificare și de învederare a unui act entropic al vocilor plurale. Nu sunt schimbări de viziune în raport cu volumele anterioare ale poetului dar sensul figurat, dominator,  cunoaște extrapolări, care învederează elevări în coerențele discursului liric, o ambiguitate genetică manipulată. Ființialul, de pildă, reprezintă rodul unui imaginar transplant meditativ, în adâncurile conștiinței sinele evocând starea de poezie infuzată într-o carură de tip ontologic. Această unitate, omenesc-spectacol violent, infuzează prima secțiune (primul ciclu) care dă și titlul cărții. Poetul își impune forme de a trăi și forme de a muri, limbajul se dezbracă de pudori, clocotul senzațiilor fictivizează consecințe ale suprapunerilor de universalii experimentale („o săptămână cu așteptări indiferente/cu gesturi dezvăluite fără efort/în camerele cu ferestre înalte/unde vom face din nou apologia prafului/și-a tuturor lucrurilor improbabile/inutil să spun că cineva trece/și noi privim în altă parte/mereu în altă parte“), cu speciale inserieri morfo-tematice.

„Dezastrele“ imaginarului sunt un periculos decalc, extenuările țin de un întreg nediferențiat, moartea scindează esențialul. Eul auctorial va fi motivat de ingenuitate, este un eu întemeietor. Se întâmplă o posesiune a conștiinței, cucerirea difuzului subliniază mereu posesiunea conștiinței scriiturii, unde premonitoriul întrețin starea difuză a sinelui: „O picătură de apă/intră într-un creuzet al speranței/de aici și până acolo/se întind minciunile ultimei nopți/ne vom obișnui cu premonițiilefără cusur/cu impulsul pietrei îmblnzite în zori/în această nemișcare/în care înoată peștii dezastrului/și anțurile oarbe cad/în afara privirii noastre“   

O intruziune în fertilizarea atitudinii contemplative e reformulată în ciclul al doilea, Pariu pe iarnă, unde miturile depășesc natura în interpretări („O singură noapte afară/o fugă peste marginile care încă vorbesc/fructul popasului așteptând/așteptând/aceeași lance survolând surâsuri leneșe/același gest desprins din panoplii inutile/O singură noapte afară/dincolo de rugul decapitaților/dincolo de regatul ultimei utopii/viața bubuind în fereastră/în dimineața ca o flacără invizibilă“) și realitatea apocaliptică exultă din precedente. Gestaltismul unora din situațiile de liricitate ni le oferă percepției noastre autorul tocmai ca reorganizare a fizionomiilor.  Un fel de extaz  dar și experiențe extatice par să asocieze „mersul pe sârmă“ cu „mersul pe cer“, semnificație a voinței de a conviețui cu utopiile pornirilor îndrăznețe, cultul pentru apetitul amănuntului învederând „misterul“ unor relaționări ale omenescului. Între puterea destinului de a perora simptome ale dezesperării și problema frustrărilor egotice brutalizând cinic realismul agrest și voința acțiunilor pozitive, redobândirea bucuriilor vitale de a fantaza, cu un eu scriptor parafrazând în jurul limbajului-obiect, insinuează, precum la Roland Barthes, traseul irevocabil spre o de-compoziție a mitului limitelor posibilului. Geo Galetaru continuă, în fapt, tradiții ale poeziei așa-zicând esențialiste (Gheorghe Grigurcu, Alexandru Ruja) promovată mai cu seamă în comunitățile literare din fâșia de vest a țării, încă de pe vremea lui Aron Cotruș, orientări întrerupte fragmentar în vremea proletcultismului desuet apoi reabilitate într-un discurs mitificant în revistele „Orizont“ ori „Familia“ Căutarea unor presupuse încăperi divine pentru a consacra beatitudinile artei ca atingere a misterelor originarității, denunță deodată articularea formală a funcției utopice a conștiinței artistice: „Pentru că ne-am adus aminte/când treceam/pe sub lampadare și păianjeni/o aureolă în vârf de ac/departe de banchizele improvizate/pe ostroave desprinse din limitări succesive/ce e corect/când totul se ascunde sub soare/sub virgula apașului dintre spe domestice/un pâlc de graminee fără zbor/fără culorile care strigă între sulți/pentru că ne-am adus aminte/și am văzut/ceea ce numai îngerul vede/(ceea ce numai îngerul vede)/cu nume e arșiță pentru orbi/departe de virgula apașului/departe de banchize improvizate“.

Edenul romantic rămâne ținta apologiei visului, ambiție de Prometeu coborând în preajma adevărurilor umanului în a se devota aleatoriului. Eul devine automat un lector semantic, un cititor ideal, privilegiat dar și privilegiind nevoia de a înțelege realitatea ca strategie perversă a neutralului („N-am nimic nici măcar tăcerea/pe deal se pregătesc focurile de plecare/peisajul se mută în alchimia toamnei/umbra încă visează o singurătate mare“), inițierea vizând „deconspirarea“ contrapunctului. Secțiunea finală, Interjecții pentru fluturi, pare a reprezenta o formă subtilă de opoziție a aceluiași eu auctorial la dezmărginirea unei viziuni premeditate. E o armonie severă a ritmurilor, chiar atunci când rima amintește de clasicitatea expresivităților impuse ca admirative evocări. Mai ales că inocularea inițiaticului nu mai poate reprezenta cu putere o reînseninare a mărețiilor prăbușite în ispitirile ascensionalului („Alături de această zi tristă/alături de umbra lacului în ferestre/e ora cțând casele aleargă spre cer/cu toate ușile deschise“), sentimentul arzător-nervos calificând tonalități și „refugii“ în atitudini de scrutare a micilor rebeliuni. Stihuirile, imitative mai degrabă prin recurs la arhaitatea limbajului și a clișeelor de limbaj, țin de spiritul unei poetici personalizate, prin care același eu iscă un compendiu conspirativ, de așa-zicând limbă vie, o tradiție normativ-diacronică, așa cum ar spune Martine Joly (1997), revitalizând nivelul morfologic al unei liricități, pe tema „cuvintelor necunoscute“. Asimilările vorfi inductive, severe, captive sincronicității universaliilor, semnificative moneme de beatitudine din siajul paradisiacului: „Am ajuns acolo unde drumurile se bifurcă, visam/posibilități multiple, pe pământuri mai ferme, dar/cineva venea și deschidea ferestrele unui strigăt opritla/jumătate, cineva venea mereu dinspre apele mari, în timp/ce frații mei cultivau cuvinte necunoscute în depozitele/municipalității, cuvinte cu muchii aurii pentru uzul celor/fără ientitate sigură, acolo și numai acolo înfloreau/conductelew de unică folosință, știam și nu știam cifrurile/orbilor plecați în călătorii precare, ne pierdem printre/trestiile sfidătoare ale asfințitului, cu gândul la albastrele/lanuri subacvatice, la fructele care visează pe câmpiile fără/memorie“

Volumul, bine organizat ca suprapuneri axiologic-structurale de lirism într-o hermeneutică a necontinelor regenerări, evidențiază un stil, obiect și metodă, și un poet dintr-o istorie a biruințelor literare din vestul României.