De la dramatica poveste din Iertaţi-mi acest strigăt (2008), la Ani de pasaj (2010), Franța mea (2013), Bidonul (2015), Am trăit in comunism – Iones si alte povestiri (2016)

Noua aristocrație (2018) sau Ce mai faceți, maestre? (2019), Eu, Profesor Ion Apostolescu (2020), De la Ohaba, la Paris. Viața mea pe scurt (2022), Cineva demult a scris (2023), Vorbind singur (2024), Plouă, ninge, anotimpuri (2025) și la volumul recent Când lumea era mare*, narațiunile lui Mircea Pora au, la limită, alura unui gest de (auto)radiografiere, eliberatoare și purificatoare totodată, prin care spiritul său încearcă să separe apele, să tranșeze – cu melancolie, uneori, cu ironie și umor, alteori – între Bine și Rău, să îndepărteze de (la) sine toate spaimele, subalternitățile și complexele acumulate de-a lungul redutabilei sale vieți, spectaculoasă prin schimbările bruște, imprevizibile și decisive, dar și sofisticată din cauza spiritului rebel și nedezmințitului nonconformism al autorului. Un destin care  traversat o Istorie zbuciumată,aproape tragică: sfârșitul războiului și amurgul epocii interbelice, instaurarea regimului bolșevic, sovietizarea forțată, dictatura comunistă, Revoluția anticeaușistă și interminabila tranziție către lumea democratică, liberă.  Fiecare dintre aceste secvențe a devenit, în timp, o temă esențială, un subiect recurent, un nucleu epic iradiant, ce reprezintă substanța în sine a textelor lui Mircea Pora.

Scriitorul nu doar povestește (iar vocația narativă e, probabil, cea mai consistentă dintre virtuțile sale!), ci și, mai cu seamă, se povestește. Evocă, invocă, rememorează cu voluptate, dă frâu liber memoriei prea pline și pornirii irepresibile de a (se) confesa, de a (re)aduce la rampă fapte și evenimente petrecute cândva, dar încă intens (și definitiv, aș zice) prezente în viața lui de fiecare zi: ”Vin peste mine, omule, amintirile și nu le pot opri, zice el, în Început. Vin, asemenea unui râu, ce și-a ieșit din matcă. Anii ce-au fost și s-au mistuit, arși parcă de un foc. Și totul e atât de prezent, nu se stinge de parcă a fost ieri”…

Când lumea era mare face puțină ordine în această devălmășie de amintiri: în  scurtele povestiri de acum, Mircea Pora se limitează la anii copilăriei (fericiți, în pofida finalului de război și a ascensiunii fulminante a comunismului), aceia care au îngăduit inocenței să perceapă și să (pre)simtă și lumea cea mare sub oblăduirea blândă a familiei și, mai ales, a tatălui – desăvârșită icoană, medic ”de țară” care, în pofida oricăror vicisitudini, a continuat să rămână și să profeseze, până la finalul carierei, în satul din pusta bănățeană. „În textele din această carte – comentează Mircea Pora, referindu-se la propria carte – îmi readuc în memorie multe din lumea de început a mea. Chiar primul text se referă la ziua de 4 iunie, ziua mea de naștere. Rememorez acel Topolovăț cu șoseaua neasfaltată, rememorez acei oameni care apăreau frecvent în copilăria mea. E mult din copilăria mea în această carte [..] Am rămas atașat de acele locuri, deși Topolovățul este un sat de șes fără nimic fermecător în el; vara erau călduri foarte mari, iar iarna, o lapoviță sâcâitoare. Îmi aduc aminte de Dealul Popii, unde noi, copiii, mergeam să ne dăm cu sania. Eu aveam normă de stat afară iarna, însă ceilalți copii stăteau acolo de dimineața până seara. Mai apar în acest volum episoade din liceu ori din anii studenției, dar ideea centrală a cărții este copilăria. Mai sunt și teme existențiale, recurente, pe care le abordez. Apar, în diferite ipostaze, cimitirul satului ori aleea care venea de la gară în sat”… Reluate de la altitudinea vârstei respectabile de acum, aceste secvențe păstrate între pliurile memorieicopilului de atunci sunt vii, au prospețime și farmec. Dar și – odată cu ”actualizarea” lor sunt încărcate cu/de o înțelepciunea cu inflexiuni moraliste ce emană din înțelepciunea de acum a autorului. Copleșesc prin autenticitate și conving prin temeinicia lecției formulate drept concluzie de scriitorul ajuns la vârst deplinei maturitaăți. 

Mircea Pora retrăiește emoțiile tăbliței de început ”când am mers la școală, mici analfabeți și speriați” (Tăblița), primele efecte și impactul electrificării (Lumina), primul palton achiziționat  ”pentru cel mic” de către părinți, ”pe comandă”, de la Lugoj, sărbătorile religioase respectate cu sfințenie de țărani, indiferenți și chiar sfidători la adresa autorităților care tocmai îl lansaseră pe piață pe Moș Gerilă, jalnic surogat al lui Moș Crăciun (Sărbătorile) și, cu precădere, contactul cu oamenii locului, cu lumea densă a satului, a rudeniilor și a cunoștințelor mai apropiate sau mai îndepărtate. Ținerea de minte a scriitorului e absolută: nu doar numele, dar și detaliile fizionomice și psihologice sunt consemnate cu precizia unui analist înzestrat cu o capacitate aparte de a intui și de a cunoaște personalitatea fiecăruia. Tușa Leli,  și soțul ei, notarul Georghe Ionescu, Cioco Marghetici al lui Șușoi, Volumnia, primele învățătoare –  doamnele Pantazi, Biciușcă și Selejan, Lizica și soțul ei, Pikl, Nică, Ethel neni, Harișnea Budgi, moașa Habacuc, Femmy de la Șuștra, croitorul Gicu, Curticeanu – gazda familiei Pora, Imbre a lui Feri, doamnele de pe deal, Sălăgean, șeful de gară, Moș Dănilă, toboșarul satului, viniturile din Moldova și din Ardeal ș.a.m.d. compun lumea policoloră din imediata apropiere, prin intermediul căreia copilul percepe lumea, realitatea și istoria, intrate într-o dinamică nemaiîntâlnită, într-o schimbare uluitoare: ”A dat peste ei, peste milioane de oameni, regimul comunist. Rușii dețineau aici puterea, secondați de servitorii lor. Era o ocazie istorică pentru lichele să facă un pas înainte […] Nimeni n-a fost comunist din convingere, poate doar câțiva. Mai toți, cu precădere oameni simpli, au vrut să profite de ceva. Paleta aici e largă. A fost o epocă când se putea aproape orice, dar să ai origine sănătoasă și să nu ai principii” (Țura). Copilul resimte teroarea surdă, difuză, omniprezentă: ”Se trăia într-un regim apăsător, de care nu pre îi dădeam seama. De altfel, în preajma mea se vorbea în șoaptă sau se tăcea […] Seara, mama pândea de după perdele. Era întuneric și în casă și afară. Se bănuia că sub ferestrele noasrte cineva ascultă. Probabil să fi fost așa. În tot cazul, era o ceață și o nesiguranță”.

De comuna natală, Topolovățul Mare, și de oamenii care compuneau universul lui de atunci, scriitorul leagă totul, felul său de a vorbi, de a gândi, de a visa și de a fabula, de a face primii pași dincolo de gardul casei părintești, de a intra încetul cu încetul în universul din jur, tot mai larg și tot mai complicat, în Istoria turbionată de contexte fără precedent, imposibil de închipuit înainte. De a se lăsa volens nolens amprentat, pătruns de ea, marcat de presiunile  inimaginabile venite inclusiv din partea noii tipologii umane instaurată de comuniști: tagma turnătorilor: Ropotanțu (nume conspirativ, Nae), Țura, directorul școlii, Jilțu (nume conspitativ, Adam), Hander (nume conspirativ, Joe) sunt  protagoniștii preocupați să transmită cu osârdie autorităților orice mișcare a doctorul din sat, tatăl scriitorului, în contextul luptei de clasă, al combaterii înclinațiilor și apucăturilor burgheze, al eliminării celor cu origini nesănătoase etc.etc..

În partea a doua a volumului, evocările lui Mircea Pora se îndepărtează de Topolovățul natal și poposesc pe meleagurile adolescenței. Intră în centrul atenției anii de liceu, evenimentele primei tinereți, incluzând concerte, meciuri de fotbal, ”reprizele de dans”. Despre acestea, comentariile autorului sunt nu doar încărcate de melancolie, dar și de o compleșitoare tristețe… sceptică: ”Acu câțiva ani, fiind în București, am vrut să văd, de fapt să revăd, trei lucruri… Liceul I.L.Cragiale, casa lui G.Călinesc și casa unde a locuit familia Nemoianu. Spun și eu în încheiere cam cea spus Caesar după victoria de la Zela asupra regelui Pontului, cu o modificare la urmă… Am venit, am văzut… dar n-aș putea spune c-am și învins…”(Liceu îndepărtat). Aceasta din urmă e p cpncluzie emblematică pentru Când lumea era mare. Copleșit de anii senectuții, din ce în ce mai lipsit de entuziasm, Mircea Pora meditează tot mai des la bătrânețe și la tarele ei, simte tot mai apăsătoare izolarea și singurătatea. Reflecțiile lui sunt dense, tulburătoare, aproape dureros de triste.

____________

*Mircea Pora, Când lumea era mare, Editura Eikon, 2026