IARBĂ DE SCOŢIA
Ştiu că-mi vei spune că în Scoţia
e mai bine pentru tine, aerul mai bogat,
firele de iarbă mai ascuţite,
dar numai eu te pot purta
spre cele nouă ceruri…
Ştiu că apa de-acolo e mai limpede
decât afundul tulbure al ochilor mei
şi toate cântecele de-acolo
nu vorbesc despre trădări în iubiri,
dar numai eu te pot purta
spre cele nouă ceruri…
M-ai pierde şi nu mă mai găsesc nici eu;
plutesc undeva
deasupra fumului fabricii de anvelope
şi îmi închipui
că nimic nu ne desparte,
dar numai eu te pot purta
spre cele nouă ceruri…
M-ai pierde
şi nu mă vei mai găsi
decât ascuns în statuia de aer
din faţa zeului tău, filosoful gentil,
voi fi trist, dar ştiu că, inutil,
numai eu te pot purta
spre cele nouă ceruri…
DESPRE VEȘNICIE
Adâncă tristețe
lângă patul celui care vrea să moară
cu laptopul în preajmă
și gândurile îl conduc
spre viața veșnică rămasă pe facebook.
Cincizecidemiicincisutecincizecișitrei
de like înmulțite cu șaizecișitrei,
toate înlăcrimate, cu inimi adăugate –
dovada atașamentului,
managementului
(sentimental, vezi bine
scris bolduit sau cu aldine),
toate arată cât a fost de iubit
omul ce moare singur degeaba,
în preajmă așteaptă doar baba
ce va aprinde lumânarea
cu care-și va găsi cărarea
dincolo de ritualul din viață
unde-n fiecare dimineață
își bea cafeaua și hapurile amare,
dincolo de „în veci pomenirea”-n uitare.
Adâncă tristețe, tristețe adâncă,
poetul ar vrea să scrie încă
lângă patul celui care vrea să moară
cu laptopul în preajmă
și gândurile îl conduc
spre viața veșnică rămasă pe facebook.
PEISAJUL CITADIN
Cerul răstignit s-a sfărâmat și pulberea
ți-a acoperit ochii deschiși a mirare.
La porțile orașului zăvorâte, fără culoare,
străjerii dorm o dată pe lună
și fecioarele stinghere așteaptă
supliciul vrăjitoarelor pe roată.
Trec părinții fecioarelor duminica
spre Dumnezeul din biserici,
se spovedesc de plăsmuite păcate
(nici cu gândul…), fac penitențe
(ce acte de opulențe)
și preotul aiurea cu gândul
că–n veșnicie și-a pierdut rândul,
că nu mai are lemne acasă
totul pe umerii lui apasă:
cerul bisericii fără soare
și luna aceasta chiria e mare
și cota de lumânări neîndeplinită
și plata corului restantă și ciuntită
și cel mic bolnav de rujeolă,
vecina gravidă și frivolă,
cel mare n-are ghiozdan nou,
nu mai sunt bani pentru cavou
preoteasa nu mai are fond de ten.
Preotul simte că devine zen
în timp ce spovedaniile curg,
îl încarcă, în amvon îl scurg,
îl cocoșează,
creierul i se lichefiază,
devine arc, apoi roată
și sigur o să poată
să scape la vale
pe treptele imensei catedrale.
Ar spune, de-ar putea: Ajunge!
dacă dosarul s-ar disjunge
și dacă porțile orașului vor fi deschise
pentru toate faptele proscrise (prescrise).
Ajunge, doar Dumnezeu îl aude
și poate nici El – gânduri crude –
e prea departe de zidurile-acestea pătate
cu felurite păcate,
s-a ascuns în pustie și nu știe
dacă merită să mai vie…
ZILELE ORAȘULUI
Dimineața reînvie pântecul orașului,
se umflă de aerul țevilor de eșapament
se gudură că-l mângâie cetățenii
cu gânduri blajine despre mamă și tată.
Tresar în pântecul orașului
cu ochii înroșiți de salba semafoarelor,
după parbriz, lumea amantelor străine
ca un fluviu roșcat care vine
în aer sublim de canalizare
tu mai ai gânduri pentru o floare..
Seara mă văd pe pântecul unei femei
recitând versuri din alții,
profunde, filosofice
despre mantii de ceață
(acoperișul amar pentru viață),
despre iarba proaspăt cosită,
despre alt iubit și altă iubită,
despre statuile de aer
prăbușite peste cuvintele mele cu vaier.
Coșmarul rămâne coșmar, va trece
spre stația tramvaiului cetății aztece,
se face verde, va trebui să pornesc
prin măruntaiele orașului de andezit
devenit prea modern pentru-a fi locuit.
Noaptea suferă strada uitată în ceață –
nici tramvaie, niciun semn de viață,
nici fuste atât de scurte, realitatea tristă,
încât te întrebi de ce mai există,
nici tocuri de 15, nici lenjerii vaporoase,
nici ocheade reci, nici gesturi languroase
ar fi totul frust, totul la vedere
unde totul se oferă și nimeni nu cere.
N-auzi fâșâit de cauciucuri reșapate,
mașini vândute după ce au fost casate,
Nu vezi biciclete, trotinete cochete
cum circulă turbate fără rovignete,
prin vacarmul mulțimii aparent inerte
pe banda rulantă către bunăstare
(o să vină și asta în viața viitoare).
Abia dimineața îți dai seama
ce înseamnă o stradă pustie: Teama.
ZIUA CULTURII NAȚIONALE
De ziua culturii naționale cred că exist,
Internetul e plin de știri cu ton optimist:
doi politicieni se bat pentru o idee
în Parlament, care unde să steie,
se vând seturi de colanți,
umbrele, ciorapi și pantaloni bufanți,
o mașină în stare de funcționare
dar fără motor și fără ștergătoare,
aud mereu englezisme, franțuzisme,
germănisme, italienisme, spaniolisme,
turcisme, normal și țigănisme.
De ziua culturii plâng de fericire:
aud limba română în curs de prăbușire….
ULTIMA DECONECTARE
Am auzit că în urmă cu o sută de zile
am fost debranșat de la apă,
dar nu mi-e sete
și în urmă cu 50 de zile
mi s-a tăiat rația de pâine,
dar nu mi-e foame.
Au mai trecut 40 de zile
și mi s-a șters dreptul
de a face o sută de pași către noapte,
dar mușchii mei sunt fericiți
și s-au mai dus 5 zile inutile
și numele meu a fost ras
din registrele lumii,
iar în ultima zi
mi s-a tăiat dreptul la lehamite
și sunt pe deplin mulțumit.
DISPERARE
M-am visat în mijlocul apei
şi apa era cerul, pământul era apă
şi apă aerul pătruns în mine
şi apă eram cu tot ce mai pot
şi calc peste dealuri de apă –
şi m-am îngrozit: nu ştiu să înot.
DESPRE INFORMARE ȘI INFORMATORI
Prietenul meu am aflat că era informator,
prietenul prietenului meu era informator
și alții la fel, și am citit legile și am aflat
că suntem așa începând de la școală:
nume/prenume (pronume?),
părinți, loc de muncă,
domiciliu, frați, surori, tel/fax,
e-mail, obiceiuri și alte chestii vax).
Prietenul meu era la cinema plasator
și raporta câți au făcut în sală amor,
la fel curatorul , în numele credinței
la fel contabilul, moderatorul conferinței.
Prietenul prietenului meu informa mai sus
câte ziare și cărți sunt pe piață în plus,
câte au fost citite, câte au fost aruncate,
acum când scriu PC-ul știe, din păcate,
câte cuvinte, semne și spații folosesc,
iar pe facebook sentimentele cresc
(suntem al dracului de triști,
al dracului de optimiști)
ne declarăm cercul de prieteni și dușmani
și cineva centralizează dacă avem fani
iubiri, simpatii, idei paranoia, locații
(de ce te-aștepți, să fie reacții
la preluarea inexistentă în dicționare
nu mai e loc, poate-n lumea viitoare),
animale de companie, adrese,
femeile grase, slabe, cu sâni, fără fese.
Îi informăm pe toți, mai ales pe cel care
are grija statisticilor uluitoare
după preferințe imobiliare, stilistice,
politice, sportive, automobilistice,
toate înjurăturile, toate urările,
refulările, angoasele, toate iubirile.
Și cum scriam (sau nu am mai scris?),
deasupra stă personajul proscris
care ne numără, ne adaugă și ne radiază,
rânjește sau pur și simplu nechează
după cum îi cere algoritmul impus,
și, Doamne, câte ar mai fi de spus,
habar n-avem, dar ar trebui să știm în schimb să ne bucurăm că mai trăim…