ȘI UMBRA
crește în noi
o asceză nevindecată
mere galbene
mere roșii
sângele tău e o pasăre
care și-a uitat cuibul
proptim pereții
cu respirațiile noastre anonime
să nu se audă
ecoul de dincolo
până la următoarea întâmplare
ne pierdem mâinile
și umbra
știința de a rămâne singuri
VOM TRECE DEALUL
mi-e teamă
am mai fost pe aici
ritualurile
îmi sunt cunoscute
frumusețea fuge sub unghii
lovește aerul ca un pumn sonor
de câte mâini ai nevoie
ca să mă minți
ca să stai în mine
ca-ntr-o placentă străină
la primăvară
vom trece dealul
vom sta de vorbă cu păpădiile
COPACUL NECUNOSCUT
încet
prăbușirea vine în anii pe care-i atingi doar cu mâna
aerul trece ca o pasăre și se așează pe mâinile tale
un algoritm al superstițiilor liniștitoare
vecinii adună pământ în ferestre
plantează monede sub pielea fierbinte a veacului
o eliberare de tot ce ține carnea în loc
și-o duce în case pe care nu le mai vezi
nu știam că se poate privi cu degetele
că din când în când ceva pleacă departe de noi
și răsare ca o insulă în alte inimi
copiii construiesc grădini pe nisipuri mișcătoare
ei cresc până la tâmpla copacului necunoscut
DIN CÂND ÎN CÂND
din când în când
el vine și se așează lângă noi
clatină paharul ca pe un trofeu ludic
murmură ceva cu ochii închiși
de parcă în dosul pleoapelor i-ar încolți păsări
tăcerea e o aripă rănită
un culcuș în care adorm păpădiile
din când în când
el ne atinge ca pe niște păpuși docile
(cineva ne împrumută umbra
și o trimite pe un prag însorit)
din când în când
el vine lângănoi și diminețile sunt reci
UN DECLIC LIBER CONSIMȚIT
poate
o cheie pentru copaci
o alonjă în mijlocul târgului
mimarea unui act imprudent
înconjurat de sârme și boabe de orez
fără implicații strategice
lipim destine într-un caiet interzis
magia, un refugiu al orbilor
într-o simetrie perfectă
ne însoțește un declic liber consimțit
vedem ceva și râdem pe dealuri
cineva anticipează micile sincronizări
o eșarfă salvează perspectiva
O VOCE FĂRĂ NUME
cândva m-am îndepărtat de lucrurile acestea
prea târziu le-am înțeles mireasma inutilă
(femeia plimba axiome prin calendare improvizate
sintagmele gureșe așteptau semnalul sub streșini)
peste tot același râs infailibil
aceeași ușă
închisă în după-amiezile înțepenite sub piele
am mers în vârful picioarelor
am colectat privilegii
sub privirie animalului ce mi-a ghicit căderea
o voce fără nume decretează ploile și distanța
cuțitul cade în văi
acoperă mâna supusă
LUCRURILE CARE CĂLĂTORESC
ai fi vrut să treci apa aceea
să ajungi dincolo de ceea ce nu se mai vede
alegerea îți aparține
o pădure amnezică sau marginea unui cuțit
din care va zbura o istorie în două picioare
foamea de lucrurile care călătoresc
în cutii de chibrituri
în compartimentele empatice ale iernii
ochii rămân la locul lor
pentru primejdia de ceață
CÂND TE ÎNDEPĂRTEZI
materia care nu se mai pierde
principiul atavic al insurgenței
un corp într-o perplexitate derizorie
atât
pentru cel care trăiește în ficțiune
cultivă contradicția osmozei
brațe incipiente
suntem atrași de un spațiu irespirabil
te sufoci în numele aderenței
deschizi ușile
ferestrele de partea cealaltă
când te îndepărtezi
cineva te ține de mână
OBIECTELE AU UN NUME
periple seci
„cântecul se întoarce împotriva ta
ca o pedeapsă”
nimic nu rămâne
exaltarea pe frânghii joase
obiectele au un nume de care ne temem
indecența unei respirații în ceață
ca o glisare pe corpuri reci
un copil taie secunda în două
iată segmentul de care te bucuri
numărăm din doi în doi
îngerii căzuți de-a lungul canalului
un efort fără trecut
CONTURUL CA O SALVARE
acolo ne apropiem de ceva ce dispare
o experiență unică
nevoia de micile imperative
contorsionări cotidiene
un superlativ al ipocriziei
printre lucrurile care te definesc
ca un pumn în plină figură
convenția erodează improvizațiile impudice
o scară sprijinită de scara idolatră
pielea exultă ca un păianjen în ceață
acceptăm conturul ca pe o salvare
mimica unui înecat fără istorie
oroarea în stare pură
O FIINȚĂ DE AER
aș trece dincolo
poate dincolo e ceva
un adevăr incoruptibil
un spațiu al enigmelor reci
îmi țin mâinile
deasupra capului
într-o expectativă
de care nu am nevoie
mă surprinzi
cu flashul asurzitor al resemnării
păsările le văd
într-o zi cu soarele în altă parte
aș trece dincolo
o ființă de aer deschide ușa
CARTEA CU POVEȘTI
de acolo fugim
unii mai devreme
alții mai târziu
timpul se-ascunde într-o cicatrice frumoasă
scuturăm nucile în miez de iarnă
ne protejăm ochii
de sărbătorile întâmplătoare
o sală de așteptare
în mijlocul zgomotului aseptic
exersăm ritmul alunecării în gol
hipnoza pe un atol imaginar
cartea cu povești se deschide
întotdeauna la ultima pagină
AVEM IDEALURI
un gest tranzitiv
într-o perspectivă ce nu te mai recunoaște
voința trece pe străzi
ca un contabil parcimonios
cu sufletul păsării moarte sub braț
avem idealuri
hrana despotică a exaltaților de serviciu
într-o aliniere care sfidează astrele
semnele vin
cineva cade alături
se ridică și te urmează-n tăcere
PRIVIREA RĂMÂNE ÎN URMĂ
e seară
genunchii trec de umbră
somnul nu mai ajunge aici
o veghe la fereastră
cu degetele proptite în întunericul indecis
o colivie zburătoare
nori care uneori pleacă
nimeni în spatele timpului
privirea rămâne în urmă
respirația e un perete cald
care se prăbușește
ploile vor spune totul
MAI APROAPE DE COPACI
despre iertare
și despre lumina din pământuri însingurate
cuvântul clatină aerul
mai aproape de copaci e totul
căderea în mireasmă
despre iertare
cândva și zborul va fi aici
și somnul peste noi trecând
o depărtare ca un capăt de drum
numele tău înflorind fereastra
peste pleoape cu ploile desculțe
numărăm zilele
respirația atinge ecoul