(fragment)
Lipită de sinagogă era o casă modestă, dar care avea o curte care lui i se părea nemaipomenită. Aici locuia familia lui Aron, fostul său coleg de la grădiniţă şi, acum, de la şcoală. Aceştia erau printre ultimii evrei din cartier şi asociaţia îi lăsase să locuiască aici pentru a avea grijă de lăcaşul de cult mai mereu închis fiindcă mare parte a familiilor de israeliţi plecaseră demult în Palestina şi nu se mai adunau destui pentru a ţine slujbele rânduite.
Curtea era protejată pe două laturi de casa în formă de “L”, iar dinspre nord de zidurile de cărămidă roşie ale sinagogii. Pe aceasta din urmă o vizitase doar în două rânduri şi nu îşi mai putuse desprinde privirile de la vitraliile colorate care i se păreau feliile desfăcute ale unei portocale, un fruct atât de rar în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu.
Deşi oraşul era aşezat în plină câmpie, iar vântul bătea tot anul, aici, datorită zidurilor care înconjurau curtea, nu se simţea nicio adiere. Aşa că, încă din primele zile ale lui aprilie, imediat ce soarele lumina mai mult şi mai cald, venea cu armata de cowboy şi indieni de plastic să se joace cu Aron. Câteodată începeau războaie nemaipomenite, luptătorii vestului sălbatic fiind înarmaţi cu baterii vechi de 1,5 volţi transformate de imaginaţia lor în rachete ucigătoare. Alteori, organizau împreună expediţii în partea grădinii dinspre casă, unde erau nişte pietre vechi, cu inscripţii ciudate, loc pe care ei îl considerau un continent ce fusese cândva populat de un trib extraterestru. Când oboseau, îi ascundeau pe cei doi şefi ai armatei, cea a lui Alex şi cea a lui Aron, într-o crăpătură a zidului sinagogii pentru a concepe strategii de luptă, iar ei doi se trânteau pe banca veche, ale cărei braţe metalice erau ornate cu câte o fiinţă înaripată ciudată care îi priveau cu cinci ochi.
Povesteau câte un ceas şi, uneori, chiar mai mult, până ce îi lua foamea. Câteodată împărtăşeau ceea ce citiseră prin vreo carte, alteori îşi lăsau imaginaţia să zboare şi se lăsau purtaţi de ea în oaze periculoase, dar fascinante, din mijlocul deşertului, în munţii Afganistanului sau chiar în junglele Americii Latine fiindcă primele filme cu Indiana Jones puteau fi văzute la televiziunea sârbă. Din fericire, aventurile lui erau atât de simple şi frumoase încât nu era nevoie să înţeleagă nimic din ceea ce spuneau personajele.
Mă duc să-l salut pe rabi, îi spusese Aron în acea zi. Mă întorc imediat.
Prietenul său îi explicase că bătrânul care urma să vină înainte de prânz era un înţelept respectat în comunitatea lor din Bucureşti, iar părinţii săi se pregătiseră toată ziua dinainte pentru întâlnirea cu el.
Alex rămăsese singur pe bancă. Era linişte şi căldura plăcută a lui mai îl adormea. O rază de soare prietenoasă îi mângâia chipul şi pieptul, filtrată printre frunzele tinere ale părului. Cei doi generali, ascunşi în zidul crăpat al sinagogii, făceau planuri de luptă.
O clipă i se păru că banca pe care stătea se ridică uşor în lumină. Pomul bătrân al curţii dispăruse şi imaginile începeau să se rostogolească în faţa lui ca într-un film mut, dar colorat puternic.
Zidul redevenise nou şi înghiţise cele două jucării. Câţiva evrei cu bărbi şi pălării negre se pregăteau să intre in sinagogă. În faţa clădirii nu se mai găsea un parc, ci curgea un râu cu maluri zidite în piatră. Apoi dispărură toate construcţiile şi în faţa lui se arătă un câmp. O cetate se zărea la orizont. Care dispăru şi ea lăsând locul unei păduri. A văzut câţiva călăreţi care îl urmăreau pe un altul, alergând nebuneşţe pe un cal negru. Îmbrăcămintea lor era ciudată şi înspăimântătoare, dar nu avu vreme să se sperie fiindcă sinagoga reapăru în dreapta sa.
Era iarăşi în curte, doar că nu mai exista nici părul, nici gardul de la stradă. Într-o parte a parcului erau nişte construcţii de sticlă cum nu mai văzuse decât în filmele ştiinţifico-fantastice ruseşti care se dădeau uneori la televiziunea română. Trei oameni ieşiră din sinagoga ale cărei ziduri erau pline de crăpături atât de mari că ar fi încăput ambele lor armate din luptători de plastic. Se auziră şi câteva împuşcături. Un fior de groază îi străbătu şira spinării.
O mână blajină i se aşeză pe umăr şi îl readuse pe banca din curtea cu un păr şi pietre cu inscripţii pe care nu le putea citi. Sinagoga avea o singură crăpătură din care îl priveau acum cei doi generali. Poziţia lor era schimbată, dar nu avea vreme să se gândească la acest amănunt fiindcă se întoarse către bărbatul de lângă el.
Nu putea fi altcineva decât rabinul care venise în vizită la părinţii lui Aron. Era bătrân şi cărunt, cu o barbă care îi ajungea până la piept. Avea ochi albastru-deschis şi un zâmbet care ar fi putut să o îmbuneze şi pe mama lui când ardea mâncarea.
Să nu te înspăimânte ce ai văzut, rosti el domol, cu un accent nemaiauzit. Este o mare binecuvântare să vezi planurile lui Dumnezeu!