După cum v-am spus că îmi alunecau ochii la fete, în respectiva seară de revelion, după ce ne-am retras fiecare individ din trupa de haiduci pe la casele noastre, m-am gândit așa, să merg să-i fac o vizită de curtoazie unei fete pe care o iubeam, fiindu-mi și colegă de clasă printre altele. Fără să realizez că în cursul zilei trecusem cu faimoasa mea trupă haiducească pe la părinții ei, care necunoscând bineînțeles idila noastră, au crezut că am venit din nou cu uratul. Așa că m-au persiflat, de mi-au roșit obrăjorii de purceluș; cum probabil mă considerau ei datorită acestui fapt. Fata mi-a apreciat gestul… dar câte trebuie să mai sufere un îndrăgostit!…

    Pe fată o iubeam de multișor, dar prieteni am devenit abia acum la ultimul crăciun, când atât eu cât și ea, am primit de la părinți libertatea de a umbla la baluri.

   De curând, fiind într-un exces nostlgic, am auzit-o și pe o verișoară de-a mea, Maria,  căreia noi îi spunem Coca  așa cum a dezmirdat-o mătușă-mea, fiind într-un nume cu ea. Eu în timpul mai de pe urmă îi spun cumătră, căci a botezat-o pe fiică-mea Diana.

    Îmi zice ea cu o undă de regret:

 – Frumos mai era cumătre, când erau baluri. Ca fete, nu ne stătea bine a întreba dacă… și când sunt organizate. Mai ales, când nu aveam prieteni care să ne invite. Ţin minte cum în fiecare sâmbătă, sau ajun de sărbătoare atunci când nu era vreme de post, stăteam cu sufletul la gură de emoția așteptării. Cum  mai fremătam de bucurie când înaintea înserării auzeam fanfara cântând în deal la biserică. Intona mai întâi un marș, apoi câteva cântece dintre cele mai în vogă în vremea aceia, de se auzea în tot satul, dar și în satele învecinate.

   Era preludiul viitoarei petreceri.

   Dar erau baluri și baluri. Acestea din nopţile de crăciun, intrau în complexul de atribuţii ale Vălăretului… un grup de șapte opt băieți inimoși, iubitori de muzică și joc, ce se gândeau poate și la un oarece câștig, dar sunt convins că acesta din urmă era cel mai neînsemnat. Aceşti tineri, care erau cei mai aşezaţi şi mai conservatorişti, recunoscuţi dealtfel cu veleiţăti de lider, se ocupau de organizarea tuturor evenimentelor ce se vor petrece în perioada sărbătorilor.

   Erau emblema lor.

   Mai întâi unul, poate doi dintre ei se ocupau de muzică, adică mergeau de tocmeau un taraf de lăutari.

De cele mai multe ori acest taraf era din Doagele, un alt sat al comunei, care în jumătatea lui țigănească avea mai multe astfel de formații recunoscute în toată zona. Erau ani în care muzica era adusă de la Puiești, o altă comună situată pe Valea Tutovei și unde în general erau tarafuri de orchestră; Doagele fiind renumit prin fanfară. Dealtfel fanfara era preferată, deorece se potrivea mai bine evenimentelor…  dintre care o parte se vor desfășurau în aer liber;  orchestra fiind mai mult un taraf de salon.

     Nu era ușor de găsit și împăcat taraf într-o asemenea perioadă a anului, când în mai toate satele și cătunele se organizau evenimente asemănătoare. Vorba aia: înainte și după postul crăciunului, e scumpă carnea lăutarului. Aceasta și datorită nunţilor ce se organizau de obicei toamna… cunoscut fiind belșugul ei.

    Alți câțiva tineri ai grupului, adunau ipochimeni de vârste diferite, dar mai ales gospodari trecuţi de prima tinereţe, bine cunoscători şi mai ales executanţi ai jocurilor alegorice specifice acestor sărbatori mult aşteptate. Sub îndrumarea acestora din urmă dealtfel, se vor antrena tinerii care vor duce mai departe stindardul bucuriei de frumos. Se  încropeau practic nişte completuri de învăţare şi creaţie pe care le pot denumi cel mai bine prin sintagma „atelier şcoală”. Astfel: obiceiuri, practici, realităţi şi angoase ale traiului rural, erau imortalizate parodic transgresându-le artistic. Aici mă refer la arta populară, sămânţa şi fundaţia artei autentice, oricât de sofisticată ar fi ea prin devenire.

    Apoi ultimii doi-trei dintre tinerii acestui grup, poate cei mai înzestrați de bunul Dumnezeu cu

vino-ncoace, mergeau pe la fete pentru a le invita la balurile sărbătorilor. Asta pentru a le introduce și pe ele în fervoarea pregătirilor. Căci trăinicia lucrurilor lumești e dată și de îndemânarea, ochiul aplecat la frumos și, mai ales de farmecul feminin. Fiind invitate de onoare, ele nu plăteau bilet de intrare la aceste baluri de sărbători. Aveau însă obligația morală de a primi apoi acest grup când se va ajunge cu strigarea în poarta lor; iar uneori ajutau și la întocmirea și ornarea costumelor.

   De obicei ornarea cu oglinzi încadrate de panglici divers colorate a căciulilor membrilor- când grupul se numea de flăcăi sau feciori, ori a caschetelor când își atribuiau perogative de ofițeri, ca și cusutul pe costumele alegorice a mărgelelor, al însemnelor, al zurgălăilor sau clopoțeilor după caz, erau făcute de prietenele acestor tineri. Mai ajutau cei drept și mamele, când acestea ajungeau să fie înduplecate de fii ori de fiicele lor.

   Acum, părăsind lumea organizatorilor, ne vom opri un pic asupra activității acelora pe care i-am numit ipochimeni, așa, pentru nuanța termenului… care mi s-a părut cel mai potrivit în a denumi astfel de zurbagii frumoși. Dacă grupul de organizatori, flăcai sau ofițeri, dădeau notă eleganței actului artistic, aceștia închipuiau paleta coloristică a Vălăretului; pe care îl încadrau și defineau.

     În așa numitele de către mine ateliere școală, termen pe care l-am împrumutat din vasta literetură de

toate spețele, se pregăteau jocurile alegorice, reprezentații care parodiau traiul și activitatea omeanilor truditori în mediul rural. Aici mă refer numai la momente ale copilăriei mele… care astăzi nu mai arată la fel datorită vremurilor mult schimbate, dar și datorită ochiului meu îmbătrânit. Aceste jocuri, clivaj al vieții în alb și negru, al binelui și răului, purtau denumiri conforme: capra, călușeii, ursarii. Ele parabolizează întai activitatea comunității, apoi stampe ale trecerii prin viață… babele, moșnegii, eventual mireasa de la care am pornit această povestire. Urmează o lume paralelă, a observației: țigăncile, ghicitoarele, urâții. Dar cununa, bomboana de pe colivă- denumită în careurile rebusistice tort țărănesc- era  Harapul. Acesta e acul de balanță ce cântărește fictiv, lupta întunericului cu lumina. Am amintit aici de careurile rebusistice, cu gândul și la tendința poeziei românești contemporane. Bineînțeles, aceasta este o simplă părere personală.

   De obicei actorii acestor bijuterii populare, erau dintre cei mai nonconformiști și rebeli tineri. La ei, ordinea firească a lucrurilor așa cum era ea în restul anului, nu prea le venea bine sau nu prea le era confortabilă. Această alteritate și aceste transfigurări, le puneau practic în valoare adevăratul lor temperament. Imixtiunea cabotinilor era imediat sesizată și extirpată prin nonșalanță. Cel mai important lucru era bucuria sufletului.

     Aceste manifestări, după ce erau pregătite cu migală dar și cu plăcere, își găseau materializarea în jocul specific sărbătorilor momentului, începând de la Crăciun și până după Sfântul Vasile. Dar ce spun eu, aceste frumoase practici țineau până pe șase-șapte ianuarie, când se sărbătoresc Botezul Domnului și Sfântul Ioan. Asta numai dacă pecuniar, toate lucrurile au mers conform planului. Dar și atunci când aceste planuri șchiopătau din varii motive, se găseau alți tineri care să preia din mers activitatea organizatorică și să o ducă la bun sfârșit. Așa cum îi stă bine oricărui act artistic, fie el și popular, să aibă început promițător și sfârșit nostalgic.

    Toate rolurile erau urmărite cu mare plăcere de fiecare gospodar ce primea Vălăretul, dar în subconștient, toți așteptau cu nerăbdare intrarea în arenă a Harapului…

   Spun arenă, ducându-mă iarăși cu gândul la una din întâmplările la care am fost martor în copilărie, când un secreter de partid comunist, cum erau atunci vremurile răsărite peste țară sub ploaia proletcultismului rusesc, pentru a da bine în noua sa funcție șefilor, s-a gândit să facă un lucru ieșit din comun. Adică să construiască un amfiteatru în aer liber. Nu știu care a fost viziunea lui, dar tatăl meu fiind pe atunci directorul Căminului Cultural, a reacționat:

 – Alt set de chei, altă responsabilitate fără nici un rost.

   Asta așa în familie… Nu cred să fi avut curajul să se opună în mod oficial. Însă eu ca toți copiii, mă bucuram în sinea mea, zicându-mi că va mai răsări un loc de joacă, relaxare și distracție. Nici nu

bănuiam ce implică un astfel de proiect fantezist!

 Dar am aflat.

 Mai întâi s-a stabilit că acest lucru se va face prin muncă patriotică obligatorie prestată de țăranii din întreaga comună. Apoi s-a stabilit locul: un teren în pantă situat în vecinătatea școlii, mai exact, a corpului de școală în care era și clasa mea. Acest corp de școală, care era practic o ruină a unui conac boieresc, era construit în așa fel încât să aibe două nivele fără a fi nevoie de scară de acces între ele. Intrarea la primul nivel făcându-se direct de pe tăpșan.

 Respectivul corp, arăta foarte bine dacă te îndepărtai de el la două trei sute de metri, aspect care cred că l-a inspirat și pe acest secretar de partid, ce era din Bârlad, fiind detașat acum la noi în comună pentru a veghea la înfăptuirea Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate și apoi dirijarea ei până hăt, hăt… în comunism.

 Și cum vă spuneam, au purces într-o luni disdedimineață- asta probabil pentru a marca sloganul „zorii societății comuniste”- a se aduna oameni din întreaga comună, cu hârlețe, sape, lopeți și roabe; ințenționând materializarea strălucitului proiect.

  Eu împreună cu colegul meu de bancă fiind de serviciu la curățenie și autogospodărire, am rămas în respectiva memorabilă zi la ultima oră de curs, în clasă; timp în care ceilalți colegi erau la ora de sport. Această materie de curs din programa școlară, sportul sau educația fizica mai corect, se desfășura pe cele două terenuri, respectiv de fotbal și de handbal, încropite ca și iluzoriul viitor amfiteatru prin săpături în colinele pe care le-a lăsat  bunul Dumnezeu în perimetrul de clădiri, curți și locuri virane al școlii. Când timpul era defavorabil desfășurării orelor de sport în aer liber, acestea se țineu într-o fostă sală de clasă devenită prin utilare sală de sport și situată într-o altă clădire fost boierească, confiscată de-a dreptul și, trecută apoi în cărțile de economie politică ca fiind naționalizată. Dar vă spuneam că terenurile de sport au fost amenajate prin aceleași metode prin care se preconiza a se încropi și viitorul amfiteatru. Asta pentru a marca antiteza dintre un proiect dorit și unul ce nu era pe placul nimănui, probabil nu datorită proiectului în sine, ci a percepției colective privind utilitatea lui. În afară de asta… ori ce om care se stăduiește prin sudoare și travaliu să înfăptuiască un bun, oricare ar fi el, așteaptă fie remunerație, fie drept de folosință asupra lui. Ăsta este și motivul pentru care atunci când sau amenajat terenurile de sport prin munca elevilor din ciclul doi, adică mai mărișori, sub îndrumarea unui inimos și ambițios profesor de sport, s-a făcut cu tragere de inimă cum s-ar spune. Noi, inflăcărații, visam la joacă, iar profesorul se gândea la desfășurarea în condiții optime a orelor de sport. Munca acestui profesor a dat roade în rândul elevilor, care au devenit mai sănătoși și viguroși, iar cei mai talentați și norocoși au fost evidențiați în anii următori chiar în diferite întreceri sportive. Aici pot aminti de o   

colegă de clasă din vremea aceia, care a devenit vicecampioană națională la tenis de masă, dar și de un alt coleg, care de altfel este și promotorul acestei povestiri. Acesta a fost cooptat imediat ce a ajuns la un liceu bârlădean, în echipa de rugby Rulmentul Bârlad; care pe atunci era una dintre cele mai performante pe plan național.  Alte performanțe ale colegilor mei de atunci nu mai cunosc, dar mă pot da exemplu și pe mine, care ori de câte ori am participat la concursuri școlare, apoi în timpul desfășurării serviciului militar, nu am fost niciodată depășit în curse de atletism pe distanțe între o mie și cinci mii de metri.

   Acestă rezistență a mea poate era nativă, dar se datora în mod sigur și amenajării terenurilor de sport amintite, pe care mă zbenguiam toată ziulica și întreaga vară, bineînțeles, atunci când scăpam de sub supravegherea părinților… Ceilalți copii, veneau, se jucau, oboseau și plecau, dar eu rămâneam până mă fugărea înserarea. Nu percepeam oboseală și nici foame.

  Nici profesorul de sport nu a rămas neîncununat de lauri, având în vedere că a fost observat de diriguitorii vremii și avansat în diferite funcții politice și organizatorice locale.

      Dar pentru a nu vă lăsa în suspans, am să vă explic de ce acest fost coleg al meu de școală generală, care pe deasupra îmi este și văr de-al doilea după arborele tatei, este promotorul acestei povestiri. Asta pentru că m-a inspirat când l-am văzut mai deunăzi, după atâția amar de ani, pe facebook-ul nostru de toate zilele și nopțile din urmă, cum a postat un crâmpei din jocul Harapului, așa cum a ajuns el după europenizare și globalizare, adăugând:

 – Aceasta este amintirea cea mai plăcută a vieții mele!

 Iarăși nu pot depăși acest moment al povestirii, fără să amintesc și de mătușa Catinca, ce era soră cu bunicul meu de pe tată, dar era și bunica acestui coleg în același timp.

 Aceasta mi-a rămas vie în suburbiile conștientului datorită scoliozei și cifozei care au aplecat-o de spate la vârsta bătrâneților ei, adică, atunci când am cunoscut-o eu, încât îi ajungea nasul aproape de degetele cele mari ale picioarelor. Copil fiind, mă întrebam dacă reușește vreodată să vadă soarele din postura de cârlig cu care s-a procopsit… și mă mai minunam cât de ageră și muncitoare era,

ignorându-și total handicapul.

 Apoi și pe vărul ăsta al meu, de al doilea după cum vă spuneam, mi-l amintesc cum în prima vacanță de iarnă, după ce a plecat la Bârlad pentru înalte studii liceale, a început a se lăuda, cei drept nu nefiresc și nici arogant, cum este el rugbyst și cât de apreciat este de către antrenor și coechipieri.

 Eu neavând ce face, cunoscând oarecum regulile jocului, am încercat al testa:

 – Cum joci Gheorghiță… cum plachezi, cum faci eseu… cum alea cum alealalte…

 – Răspunsul lui m-a șocat:

 – Iau mingea sub braț și fug cu ea până trec de marginea de fund a terenului, apoi o pun jos.

  Şi iarăşi aici, aş vrea să-l parafrazez pe un profesor de-al meu de sport- din facultate de data aceasta- care arbitrând un meci de volei în care eram prezent şi eu, afonul şi nepregătitul şi, care încercând să trimit balonul peste fileu, l-am lovit atât de deficitar, încât l-a străfulgerat pe profesor direct în figură. Lovitura a fost puternică şi l-a întors pe „arbitru” cu faţa la perete. Nerealizând poziţia în

care se află, acesta a început a eschibiţiona, aflându-se cu spatele către noi:

  – Punct negru! Punct negru! Ai punct negru!

  Asta i-a venit omului să spună atunci… Dar situaţia a devenit atât de ridicolă şi umilitoare în acelaşi timp, încât eu m-am procopsit cu vreo două note de doi, de mă gândeam că voi intra în analele universitare ca singurul student restanţier la sport, din toate timpurile. Şi cum gândeam eu aşa că singura şansă de a scapa de restanţă ar fi să se treacă la sistemul rusesc de notare, Providenţa, a făcut ca într-un meci de fotbal arbitrat de acelaşi profesor, să marchez două goluri din poziţii absolut imposibile.

 Cam aşa cum a fost şi lovitura pe care o dădusem la amintitul meci de volei. În schimb profesorul de data aceasta a fost cuprins de o reală exuberanţă:

 – Bravo Huidici! Eşti extraordinar!

 – Ei domnu’ profesor, nu sunt eu cel mai mare fotbalist…

 – Păi ce! Asta este esenţa fotbalului: şut şi gol!!! Bravo ai nota zece!…şi-am scăpat de restanţă.

   Dacă Gheorghită văru-meu, a reușit vreodată să-și însușească regulile acestui joc bărbătesc, rugby, dacă a ajuns sau nu sportiv de performanță, nu am de unde ști, dar mi-e plăcută amintirea lui ca fiind cel mai solid elev din clasă, de ziceai că e cu doi trei ani mai mare decât noi și, cum venea el mereu cu gutui la școală, începând de toamna timpuriu când aceste fructe prind a se îngălbeni și până la vacanța de iarnă. Era inimos și ne servea pe toți, iar atunci când cineva îi dădea o gutuie sau un măr spre degustare, căsca o gură imensă și mușca din fruct de nu mai rămânea celui ce servea decât cotorul; râdea apoi cu toată fața, deplin satisfăcut de propriul record.

  Dar să mă întorc în sala de clasă, unde alături de colegul de bancă rămăsesem să facem curățenie și mai ales să păzim de furi bunurile colegilor.

   Clădirea corpului de școală unde se afla clasa noastră și care am amintit deja că era foarte veche, avea o arhitectură aparte, fiind înconjurată pe două laturi de prispe asemănătoare unor balcoane, de unde aveai o minunată priveliște asupra întregului sat, apoi a Văii Tutovei până acolo unde te ținea vederea… și nu în ultimul rând asupra șantierului nou deschis la zece cinsprezece metri mai în vale.

   Cum stăteam noi în acest balcon, așa, netrebnici și plictisiți și meditam la ceilalți colegi ce-și desfășurau plăcuta și mereu așteptata oră de sport, lui Ionel, prietenul meu, i-a sărit în ochi un fapt

      126

ciudat și care în viziunea mea, include sămânța falimentului așa numitei Societăți Socialiste, ce se vedea deja multilateral dezvoltată. Râdea de se ținea cu mâinile de burtă, încât, nici nu-mi putea descrie motivul humorului său. Când s-a mai liniștit oarecum, mi-a arătat printre sincope cum se desfășura treaba pe mărețul șantier.

 El având un vecin recunoscut ca fiind foarte leneș, în dorința de a se dumiri dacă era sau nu așa, a procedat nevinovat la al urmări- acesta, fiind și el convocat astăzi alături de alți consăteni la obligatoria muncă patriotică- și-mi zice:

– Ia privește la Nourică cum se spetește!

 Mă uit… Ce credeți că văd?

   Individul, cu un hârleț în mână, scuipa în palmă, lua hotărât o pozitie pentru a înfige unealta în pământ, dar își aducea aminte că trebuie să-i spună ceva persoanei din dreapta lui. După câteva minute bune de discuții, scuipa din nou în palme… dar își aducea aminte de cel din stânga cu care discuta din

nou. Apoi se făcea a măsura ceva, se mai învârtea, scuipa din nou în palme, vorbea cu cel din față, apoi cu cel din spate, mai pleca să mai discute și cu cei mai îndepărtați de el… și, revenea la practicele anterioare. Culmea e, că eu am extins observația și la alți lucrători care făceau aproximativ același lucru.

   Am râs toată ora aceia… am râs împreună și cu alți colegi care au revenit de la ora de sport…

   Din cale-afară de curios, am rămas și după încheierea programului școlar în sala de clasă, singur, să mă dumiresc cum evoluează lucrul. Vă spun cu mâna pe inimă, că dacă alții au mai împuns solul cu hârlețul din când în când, așa probabil pentru a se vedea câtuși de puțin răscolit pământul, respectivul individ, nu i-a produs acestuia nici măcar o zgârâetură; adică nu a săpat absolut deloc.

 Asta așa ca să se adeverească o zicală care circula în acele vremuri: Ca toți bine să trăim /Ei se fac că ne plătesc/Noi ne facem că muncim.  Acum, am vrut să redau această zicală întocmai cum circula ea… din gură în gură.

  În sfârșit, e bine de știut că respecticul amfiteatru, nu a fost finalizat niciodată!

                                                                ***

 Harapul! Un tânăr frumos ca prezență, înalt și puternic precum un pisc carpatic pe care poți citi în voie exercițiul rezistenței la intemperii, maleabil și ductil precum un bloc de huilă, negru de sus până jos și înfipt parcă, obsucur, în adâncuri… își face în sfârșit intrarea în arenă. Înălțimea îi este exagerată de un coif ferm de culoare neagră, ornat cu ghirlande artizanale și mărgele din sticlă divers colorate, care în lumina iernii, melanj al razelor unui soare zgârcit cu albul abundent al zăpezii, capătă irizații magice.           

Magia sărbătorilor de iarnă!…Adevăr și poveste.  Costumul  Harapului este negru, tip combinezon,

format prin croiala unui singur cupon de material mulat pe corpul atletic de tinerețe și vigoare, iar pentru a nu coborî standardul la alura unui coșar, mijlocul îi este încins cu o centură din piele asemănătoare cu cele ofițerești și ornată cu zurgălăi galbeni. Deasemenea o curea din piele pe piept care face atingere cu diagonala acelorași ofițeri enumerați deja, ornată și ea cu clopoței de culoare gabenă florală, precum și două șiraguri de clopoței de aceiași culoare ținând loc de vipușcă pe laturile externe ale pantalonului, întregesc costumul alegoric. Acesta este totuși completat de opincile cu nujițele înfășurate pe glezne până la mijlocul lor peste colțunii din lână neagră, ca și de vopseaua neagră-cărbune de pe chip, mâini și toate porțiunile vizibile ale pielii. Toate dau măsura unui rol care trebuie neapărat interpretat magistral, cel puțin pe scena nu lipsită de pretenții, a publicului rural. Căci spectatorii sunt nu numai din comuna Dragomirești cu cele douăsprezece sate componente, dar și invitații acestora din cine știe ce sate și regiuni, precum și persoane din stafurile județene, care au venit pentru a vedea si aprecia pe viu acest frumos și bărbătesc joc caracteristic locului și sărbătorii.

   Intrarea Harapului în partitura scenică este a unei vedete(!), pe care însă, publicul o vrea într-un joc de vendetă.

     Orchestra sau fanfara atacă melodia caracteristică jocului, care deși populară, are o complexitate deosebită: mai întâi un marș, sacadat, când Harapul intră în scenă cu pași mici și ritmici agitând deasupra capului două săbii din lemn vopsite în negru, fără a le încrucișa. Mișcarea săbiilor este de dute-vino lăsând impresia unei scene protocolare, lipsită de agresivitate, prezentându-se în acest mod privitorilor personajul, cu răbdare și cu toate părțile corporale și dându-le astfel acestora răgaz să admire costumul, grația, dar și să comenteze; eventual să exclame…

    Treptat, muzica devine din ce în ce mai nuanțată: mai întâi un iureș asemănător sârbei, când Harapul joacă în vârful picioarelor, ducându-le iute, ritmic și elegant unul în spatele celuilalt, păstrând concomitent un perimetru cât mai mic de joc pentru a nu da impresia unui dezechilibru. În același timp încrucișeză armonic și săbiile deasupra capului. Acum melodia este într-un crescendo tumultos, timp în care Harapul sare peste una din săbii cu trupul aplecat pe spate cât mai aproape de pământ agitând în același timp zurgălăii și clopoțeii, într-un decor imaginativ de revoltă și agresivitate; în continuare face același exercițiu și peste cea de-a doua sabie. Jocul aduce întrucâtva cu cel al călușarilor din zona sudică a țării, iar pe alocuri cu cazaciocul, dar într-un registru absolut original. Durata unui astfel de exercițiu este de câteva minute bune… Apoi jocul se domolește revenind la scena încrucișării picioarelor către în spate, precum și la alte floricele coregrafice și figurative ce dau notă artistică talentului interpretativ individual. Treptat, treptat, muzica alunecă spre acompaniamentul altor interpreți  „urâți”, de frumoși ce sunt, ce-și vor juca scena programată și exersată.

 Gerul iernii, sau, poate strigătul sufletelor, îi face pe cei tineri să se strângă unul în altul furându-și inevitabile săruturi nevinovate, iar cei de vârstă medie să se strângă în torți și să-și apropie trupurile empatizând cu actorii. Doar moșnegii și băbuțele își trăiesc intens amintirile, boscorodindu-i pe copiii, mai mari sau mai mici, care dornici de a-și remarca prezența, întregesc tabloul unui eveniment viu și care se vrea memorabil…

    În unul din aceste tablouri, în unul din acei trecuți ani, mă aflam şi eu…

    Cât eram de fericit!

     În timp ce priveam spectacolul, sora mea Lidia aflată în spatele meu, îmi strângea mijlocul mimând un dans, gerul îmi sfichiuia obrajii, iar prin albul iernii pestriţ de lume, irizau fiorii dragostei mele timide pentru fata care ştiindu-se iubită, poza o figură indiferentă. Totul era culoare, inocenţă, fior nesfârşit,  precum nesfârşită e amintirea ce bântuie prin tremurul cuvintelor pe coala aceasta de hârtie albă… ca iarna care a fost şi ca cea pe care o simt din ce în ce mai aproape.