Astăzi, 12 mai, se împlinesc șapte ani de la plecarea în eternitate a fondatorului revistei Meridian Timișoara

 – Maestre Anghel Dumbrăveanu, socoteala este puţin mai complicată pentru că dumneavoastră nu număraţi numai 50 de ani de istorie a Asociaţiei Scriitorilor, ci 57, pentru că dumneavoastră aţi condus Asociaţia Scriitorilor din Timişoara timp de 20 de ani iar la revista „Orizont” aţi colaborat şi aţi condus-o timp de 30 de ani. Vorbiţi, vă rog despre acei ani în care revista a reuşit, în regimul comunist, să devină a adevărată familie a scriitorilor oferind scriitorilor de bună calitate o casă bună.

         – Aş fi preferat să vorbesc despre cel două mari evenimente care au avut loc astăzi, şi anume împlinirea a 50 de ai de la înfiinţarea Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor şi şi tot 50 de ani de existenţă a revistei „Orizont”. Dacă sunteţi de acord aş începe cu asta şi către final vă voi răspunde şi la întrebare. (Citeşte un cuvânt de pe o foaie, un cuvânt pe care nu l-a rostit la adunarea festivă pentru că nu I se dăduse prilejul din cauza multor personalităţi invitate). Acum, când aproape două decenii, Danuta Bienkowska, poate cea mai mare şi mai prodigioasă traducătoare din literatura română îmi spunea că dăduse la tipar o carte din poezia lui Mihai Eminescu într-o colecţie care fiinţa de peste două secole am fost plin de sunete astrale. Am gândit adesea la instituţiile noastre de cultură, la durata lor peste timp, la contribuţia lor la strălucirea civilizaţiei noastre, la necesitatea unei continuităţi în acest domeniu şi al unei tradiţii.

         Filiala din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România li revista „Orizont” pe care le omagiem, le-am omagiat şi le vom mai omagia acum,  la 50 de ani de slujire a literaturii şi culturii într-o zonă cu care ne mândrim, sunt fapte remarcabile ale spiritualităţii care au preluat un ideal al celor ce, dinaintea noastră, făcuseră câte ceva în acest sens. Mă gândesc la Asociaţia Scriitorilor din Banat, sau la unele reviste cum ar fi „Luceafărul”, editat şi dus mai departe de Aurel Cosma şi Dorian Grozdan, între cele două războaie mondiale, şi la alte asemenea exemple. Ele au contribuit la o întemeiere şi la o efervescenţă care a făptuit un climat de la care s-a încercat şi s-a reuşit cu o continuare în ciuda condiţiilor vitrege din anul 1949 când au luat fiinţă. Revista „Scrisul bănăţean” era atunci de fapt un almanah, dar prin strădania şi perseverenţa confraţilor noştri de mai înainte, în primul rând Alexandru Jebeleanu şi Mircea Şerbănescu, acea tipăritură a devenit semestrială în anul următor. Apoi trianuală, pentru ca să se constituie ca o revistă trimestrială, în care am putut, în 1952 era aceasta, să-l regăsim în viaţa literară pe Lucian Blaga. În 1952, când el era marginalizat, scos din Universitate, plasat în biblioteca instituţiei, unde scria în singurătate. Lucian Blaga un cărturar de vastă importanţă în fenomenele gândirii şi ale artei acestei naţiuni fără seamăn. Ceea ce mi se pare revelator în parcursul celei o jumătate de veac al acestei reviste cu statut modest la început, este adevărul că în paginile ei au venit scriitori mari, cum ziceam marginalizaţi dacă nu interzişi barbar. Închişi unii. După Blaga sau Virgil Birou al nostru din Banat, „Scrisul bănăţean” a fost sfinţit prin valoarea unor scriitori ca Tudor Vianu, sau Arghezi, Agârbiceanu, Comănescu sau Perpessicius, Otilia Cazimir, Eftimiu. Anişoara Odeanu, Murăraşu, Eftimiu, Aderca, Eusebiu Camilar, Dimitrie Stelaru, Adrian Maniu şi mulţi alţii. În aceeaşi ordine de idei, sau a situaţiei nevolnice în care ne aflam, mi se pare revelator de asemenea faptul că un poet strălucit, Ştefan Augustin Doinaş, a revenit în viaţa literară în paginile „Scrisului bănăţean”, care devenise mensuală, lunară deci. Şi exemplele ar putea continua.

         În 1964, când îi schimbam numele în „Orizont”, revista îşi deschidea paginile spectaculos regăsindu-l inedit, din nou deci,  pe Lucian Blaga, şi concentrând, într-adevăr, o mulţime de scriitori care făceau voga unei revelaţii literare, Nina Cassian, Eugen Barbu, Sorin Titel ca să amintim numai câţiva dintre cei plecaţi, sau Ivanciuc, şi el a fost colaboratorul nostru mai la începuturile acestei reviste. Apoi a venit generaţia ’60, în frunte cu Nichita Stănescu. Aproape toţi scriitorii însemnaţi ai acestei generaţii au trecut prin paginile revistei „Orizont” acum. Apoi cei ai generaţiei ’80, care a fost atât de susţinută încât a cam scandalizat autorităţile, dar am ştiut să le îndulcim viaţa şi lor şi poeţilor. Acest interval în care revista cunoaşte şi o recunoaştere, un rol însemnat în viaţa literară. În 50 de ani de apariţie de aici face din Timişoara unul din centrele culturale de o importanţă neîntâlnită. Laudă tuturor celor care au contribuit în redacţie sau în paginile căutate cu interes, în cărţile lor, în emisiunile de la radio, deja pe atunci apăruse şi televiziunea, laudă scrisului românesc.

         Acum întorcându-mă la întrebarea iniţială, care erau uşor modificată faţă de ceea ce am rostit mai înainte, v-aş ruga să-mi împrospătaţi memoria.

         (repet întrebarea de acum modificată) – Să fi fost revista o familie pentru scriitorii de atât de multe naţionalităţi de aici, de la Timişoara ?                 – Aţi pus degetul sau degetele pe mai multe probleme foarte interesante, Redacţia, pentru că  am fost la această revistă din 1953 şi până în ’90, a ştiut să-şi apropie tinerii, aceia care în timpul proletcultismului încercau să scrie poezie şi i-a apropiat de Filiala Uniunii Scriitorilor, îi ascultau cu interes şi cu dragoste, îi stimulau chiar dacă poeziile nu erau foarte bune dar erau promiţătoare şi dacă avem în vedere că în revistă publicau Blaga, Vianu, sau cei pe care i-am amintit, apariţia lor alături de aceste mari nume obliga. Şi s-a produs o emulaţie. Erau şi două cenacluri literare, unul al seniorilor şi altul al celor mai tineri scriitori. A fost o dorinţă şi de a continua o generaţie pe care n–am amintit-o, dinainte şi din timpul războiului mondial. Acolo era şi Petru Sfetca, Alexandru Jebeleanu, Vintilă erau foarte mulţi. A scos Virgil Birou două antologii, una „11 poeţi bănăţeni” şi una cu patru sau cinci poeţi selectaţi, când eu îmi aduc aminte că aici, la Timişoara, pe vremea aceea au fost traduşi pentru prima dată în România cei patru mari poeţi moderni din Italia, dintre care unul, Eugenio Montale, a luat şi Premiul Nobel Mai era Ungaretti, mai erau încă doi care acum nu-mi vin în minte şi să nu greşesc… A fost deci continuitatea aceea la care m-am referit, tradiţia care s-a transmis, a făcut ca deşi eram într-un context neprielnic, totuşi, încet, încet s-a ajuns la poezie adevărată, la proză autentică, la critică făcută cu perspicacitate şi cu ustensile exegetice de calitate.