Nu trecuseră demult fulgerările și tunetele de Sfântului Petru, pământul încă purta în rănile sale izbirile acelor furtuni furioase.

                   Sandu, băiatul lui Toadere Negură din satul Pălășeuca, se visa că e mic și că se ține după o șatră de țigani, curios să vadă încotro se duce.   Aceștia i-au dat niște struguri, niște nuci, o bucată de pâine de casă și un porumb copt. O țigancă mândră, cu batic roșu, înnodat cu artă, cu fustă strălucitoare, viu colorată, ca și visele noastre galbene, verzi, albastre, i-a spus că are ochii frumoși și că miroase a măr dulce. Se uita lung țiganca cea oacheșă la el, cum rămas în mijlocul drumului, copleșit, îi petrecea cu privirea. Mușca din porumbul copt și simțea că o lacrimă fierbinte îi frige obrazul, până atunci uscat de vânt.

     Se visa cum merge pe un drum lung, mărginit cu maci, însoțit de aroma de tei înfloriți, într-o căruță cu fân proaspăt, mirositor, apoi dansând cu șatra sub cerul înstelat, la focul dintre două pietre. Se făcea că este într-un dans haotic, cu stele căzând în părul lor negru…

       De mic a îndrăgit șatrele și libertatea, drumurile de țară, ca să umble desculț pe maluri înalte și nu-și găsea locul tot căutând îngeri.

           Într-una din zile, la marginea satului, sub sprânceana crângului, s-a oprit o șatră de țigani. Veneau în trei căruțe bărbați și femei, copii mari și mai mici, toți cu același gând de a găsi un loc bun de popas și adăpost. Unii au deshămat caii, i-au dus la izvorul care susura molcom în apropiere, alții au început să desfacă din spatele caretei cortul și a-l pune pe proptele. Ceilalți strâng vreascuri spre a găti în ceaunul cel mare, pentru toți, mămăligă, cu toții erau prinși în forfota grijii de a se sălașui înaintea căderii nopții. Radu, Tudor, Răzvan, țigani tineri, zvelți, cu putere în brațe, cât ai clipi din ochi au pus parii și au fixat cortul. Vlad însă, era gros și mare la trup, slut la față, cu privirea aspră, de te băga în friguri, stătea deoparte și cântărea mișcările celor din jur. El era căpetenia. Avea părul lung, pălărie de fetru cu boruri largi, pantaloni de stofă neagră și o cămașă verde cu o tăietură adâncă, aproape până la brâu, de i se vedea pieptul acoperit cu păr încărunțit. Încins cu o curea lată de piele neagră, se evidenția între țiganii din ceată. Autoritar, plin de aroganță și înfumurare, impunea respect și separare între el și ceilalți.

               I-a plăcut locul ales, era ferit de lume, aproape de izvor, nu departe de sat, tocmai bun pentru a se stabili cu șatra lui dragă pe timp de vară. Dar cea mai dragă și mai de preț comoară, în toată șatra, era fiica lui, Brândușa, o fată frumoasă și ageră, cu ochi mari și negri care trimiteau o privire pătrunzătoare, adesea sălbatică, cu părul ca tăciunele, împletit în cosițe care se terminau cu fundă roșie aducătoare de noroc, cum zicea maică-sa. Purta o fustă lungă, bogat colorată, o bluză de mătase naturală, largă, încrețită și dantelată. Taică-său nu o scăpa din ochi de dragă ce-i era. Dorea, ca orice părinte, un viitor frumos pentru odorul iubit, o vedea lângă vreun fiu de bulibașă bogat, cu lăutari vestiți în ziua nunții, cu averi multe, cu copii sănătoși și cu neamuri alese. Inima îi râdea de bucurie când o vedea sprințară, șăgalnică, nebunatică. Pentru că era o copilă iute la treburi, dar și la nebunii cu inima ușoară și suflet neprihănit.

       S-au așezat bucuroși sub pădure, fericiți, fiindcă au la îndemână material și pentru meșteșugul lor. Făceau linguri, împleteau coșuri, le vindeau, dar mai și cerșeau prin sat. Duminica se făcea iarmaroc în satul din apropiere. Harul ghicitului, cheie spre acea lume, o alta decât cea pe care o știm, le aducea venit. Babele din șatră, dar și fetele mai tinere citeau în palmă trecătorilor trecutul și ziua de mâine. Brândușa a prins și ea de la bătrâna maică darul acesta și în zi de piață stătea gata să prindă mâna darnică a vreunuia dintre trecători.

                   Sandu, băiat cuminte și așezat, era prins de grijile cotidiene. Aduna fânul în stoguri, ajuta părinților să îngrijească animalele, mângâia mielușeii zburdalnici din ocol, abia aștepta să vină seara de sâmbătă să iasă cu flăcăii la joc. Sâmbătă, pe maidan se făcea horă, iar duminică dimineața maidanul aduna iar lumea în brațele sale, pentru că era locul cel mai potrivit de piață. Veneau sătenii, dar și oamenii din satele megieșe cu vânzare; se aduna lume de peste lume cu vite, păsări, fructe și legume, brânzeturi de tot felul, de mirosea în toată împrejurimea a brânză de oi și a urdă. De toate puteai să găsești la piață, de la acul de cusut până la butoiul mare de stejar, pentru mustul ghiurghiuliu.

                     Duminică Sandu se trezea mai devreme, lua câteva duzine de ouă într-un coș, pregatite de cu seară de maică-sa, câteva găinușe tinerele într-o ladă acoperită cu grijă și pleca la piață. Îi era drag să meargă la piață. Mai vedea lumea, lumea îl vedea pe el, cât de mândru și voinic este, mai auzea vreo întâmplare de prin satele vecine, mai căuta ceva frumos pentru Vasiluța, fata cu care în toamnă se va însura, și așteapta, parcă aștepta ceva. Părinții deseori îl cicăleau: „Măi, băiete, nu-i vreme de pierdut pe la petreceri și hore, e timpul să te însori și să te așezi și tu la gospodăria ta… Ia, uite, Vasiluța e fată din oameni gospodari, cu zestre, cu ocină. Lasă, nu-i nimic, dacă e mai coaptă, că n-ai s-o pui în oală, și dacă-i mai urâțică, tot nu-i nevoie mare, că frumusețea e ca frunza trecătoare, se ofilește și se scutură.”

Sandu nu zicea nimic, asculta cuminte și ofta încet ca să nu-l audă nimeni. Îl liniștea doar gândul că degrabă va fi și el gospodar în toată legea, cu casă, cu masă și pământ. Iar dragostea vine ea, la urma-urmei, când vine… Astfel de gânduri îl asupreau pe flăcău până să se dumirească unde se află, că a ajuns în iarmaroc.

                 –       Pe unde calci, noroc să găsești, frumosule!

L-au trezit ca dintr-o visare aceste cuvinte… Era o tigăncușă oacheșă și sprintenă, îi făcea semn să se apropie.

                 –       Hai, vino, să-ți citesc în palmă, să vedem unde-ți zace norocul!  

Vrăjit parcă de mândrețea fetei ori, poate, de cuvintele ei, întinsese mâna.

                     –   Offf, Sandule, – i-a zis fătuca pe nume, observând cum mai devreme niște flăcăi l-au strigat, dar el nu i-a auzit, – la grea încercare te pune soarta, ai să te îndrăgostești lulea, ai să umbli ca o umbră după dragostea ta, dar n-ai să ajungi să fii împlinit… Nu, nu, nici nu vreau să-ți mai spun ceva și nici nu-mi plăti, că mă doare sufletul de ce văd scris în palma ta.


S-a strecurat printre lume ca o helgea mlădioasă și a dispărut de parcă a înghițit-o mulțimea din târg, de parcă ar fi fost o nălucă spulberată de lumina zilei. Băiatul nu-și putea reveni, era încântat, vrăjit de frumusețea tăciunită a fetei, stătea înțepenit, în tumultul de gânduri ce năvăleau peste el. Expresiile “îndrăgostit lulea”, “n-ai să fii împlinit”, “ca o umbră”… i-au lăsat un gust amărui în toată ființa. Să creadă, să nu creadă? Se frământa în mintea lui, rămasă într-o nedumerire cumplită. Până la urmă, a dat cu ciudă din mână și și-a văzut mai departe de treburi. Trebuia să se întoarcă acasă cu coșul și cu lada goală, dar cu buzunarul plin.

                 A vândut ouăle și păsările de casă, dar nu și-a mai făcut loc printre oameni să cumpere ceva pentru Vasiluța. Acum se gândea cum s-o găsească pe fata smolițică, aceea care i-a furat liniștea cu privirea-i ascuțită, dar și cu vorba-i nelămurită…

Când să iasă din forfota pieții, a văzut o căruță, iar în ea se afla un țigan mare și urâcios; și-a dat seama că fătuca a venit cu el. S-a ferit la umbra unui nuc și s-a așezat să aștepte până vine fata.

Nu a trecu mult timp și au apărut, rând pe rând, pirandele mai tinere și mai bătrâne. Se vedea că sunt mulțumite că e zi de târg și că au câștigat un ban pentru lucrurile meșterite, dar și pentru gândurile înfiripate din palmele trecătorilor. A văzut-o și pe Brândușa, fata care i-a prezis viitorul; aceasta, râzând, a urcat în căruță, și-a așezat fusta multicoloră și a strigat: “Hai, tuță, că suntem gata!”

Căruța a luat-o spre pădure, Sandu după ea.



“Așa… aici v-ați oploșit! Acum, fato, știu unde să te găsesc!” – și-a zis Sandu bucuros și a luat-o spre casă.

                     Când, spre seară, ziua se îngâna cu noaptea, Sandu a luat din cufărul încrustat, din casa mare, o năframă. A ieșit pe furiș din curte, ca să nu-l vadă părinții și, grăbit, s-a îndreptat înspre pădurea din marginea satului. De la distanță, când a văzut cortul, șatra în plină frământare, i-a sărit parcă inima din loc, dar și-a zis că nu se lasă până nu vorbește cu ochioasa pe care a văzut-o azi dimineață în piață. S-a apropiat pe sub crengile pletoase ale copacilor, tupilat a pândit clipa în care Brândușa era mai aproape de locul unde era el și i-a făcut semn… fata a făcut ochii și mai mari decât îi avea, la început nedumerită, apoi încrezătoare a pășit sub frunzișul des.



                 –           Ce faci aici, nebunaticule?

                 –           Am venit după tine, am venit să te văd, să te prind în brațele mele!

                   –         Bănuiam că ai să vii, că ai să mă cauți, dar nu, nu trebuia s-o faci! Sunt Brândușa, fata bulibașei, de ne află aici tata, ne omoară în bătăi…

                     –         Brândușa?!!! Ce nume frumos! Și ce dacă ne omoară? Fără tine nici nu-mi vine să mai trăiesc. Ți-am adus o năframă, semn că nu aș vrea să mă despart vreodată de tine, te rog, ia-o, să ai ceva de la mine!



                           Fata a luat năframa purpurie, a băgat-o la repezeală în sân și a dat să plece, însă flăcăul, de data aceasta a fost mai îndemânatic, a prins-o de mână, a tras-o ușor spre el și, prinzând curaj, i-a furat un sărut. O fierbințeală i-a trecut prin tot trupul, credea că un fulger îi despică sufletul, mintea, firea. Copila s-a desprins ca o căprioară de stâncă din brațele lui și a dispărut în agitația nestăvilită a șatrei.



                           Sandu venea în toată seara s-o vadă pe tânăra țigăncușă care i-a răpit liniștea. Brândușa, câteodată, venea în brațele lui, câteodată se făcea că nu-l vede că e pe-aici, printre ierburi, se juca cu el… îl scotea și mai tare din minți, îl înnebunea, îi frigea sufletul cu nepăsarea sa.

În sat s-a ajuns zvonul că băiatul lui Toadere Negură nu se mai însoară cu Vasilica și că e îndrăgostit de fata țiganului cel gros din șatră.

                 “Fecior de neam să ia o țigancă …!!! Ferit-a Dumnezeu! – auzeai dintr-o parte și din alta. – Necinstește neamul… cum să fie de altă lege?! A înnebunit ori i-au făcut farmece, țigăncile blestemate!!!”

                               Într-una din seri Sandu iar și-a făcut drum spre locul știut unde șatra își avea adăpostul. De data aceasta inima i s-a frânt de durere și de tristețe. A găsit poiana pustiită, doar o șuviță de fum se prelingea dintre cele două pietre care au servit drept vatră, pentru un timp scurt, neamului nomad. Până s-a aprins o altfel de flacără care a străluminat distanța dintre cele doua lumi diferite.

                                 Nodul din gât îl lăsa fără respirație, lacrimile îi frigeau sufletul, sufletul nu mai avea putere să suspine. Peste câteva luni, după umbatul printre babele care descântă și caută leacul inimilor suferinde, Sandu al lui Toadere Negură, a dispărut. Uscat de dor a plecat fără să lase vreo vorbă, vreo urmă, vreo socoteală.

Doar ochii triști ai părinților, aruncați continuu înspre poartă, așteptau cu durere întoarcerea fiului.

Dar nu s-a mai întors… O fi aflat, undeva, o liniște mai presus de inima și crezul omenesc.

Sau, poate, s-au întâlnit la vreo răscruce Sandu și Brândușa, într-un cântec și dans țigănesc, ori printr-un lan de porumb ori de floarea-soarelui, galben, ofilit ca norocul neaflat într-o zi, la mijloc de drum. De drum și soartă.