E ca o floare de colț, dar are puterea și   tăria stâncii din care își trage seva. După ce o cunoști, înțelegi că este omul de care, atunci când te desparți, simți că îți lipsește și, dacă nu știi, înveți cuvântul Dor. E sâmburele de viață așezat între filele unei cărți de binecuvântare și destin.
Plouă ca o tristețe sau, poate, ca o bucurie. Oamenii buni și frumoși aduc lumină pe orice vreme, îmi spun în gând. La Țicaniul Mare străzile sunt pustii. Doar din loc în loc văd câte un suflet cu privirile plecate în drum spre biserică sau cine știe unde. E duminică, urc drumul spre Carnecea și mă opresc în fața casei, la Nicoleta Smac, fata poștăriței și domnului de pământ, inginerul Nicu Smac. Și Nicoleta este ingineră de   belșug și viață, dar nu face caz, nu-i plac titlurile și gloria. Are alte iubiri și alte vise… Doi cațeluși înflorați, durdulii și blânzi mă latră cu dragoste. Îmi amintesc de o vorbă din Banat: “Om frumos și marvă grasă, nu găsești la orice casa…”
– Nu trebuia să ne vedem miercuri,parca asa am retinut? Dar nu contează, e bine și acum, îmi spune Nicoleta, împodobindu-și chipul cu zâmbet.
Înaltă, suplă, cu priviri de culoarea murelor brumărite, cu codița legată la spate, cu mâinile albe și îngrijite, părea un fir de iarbă crud, înrourat, într-o zi de toamnă blândă. Numai ce se trezise. “Ca să cunoști un om, trebuie să îl vezi cum e când se ridică din pat”, zice o altă vorbă din Banat. Simt că am intrat în casa unor oameni buni și cumsecade. Intrăm în curte. Mirosea a mere coapte, a țuică crudă, a sarmale puse la fiert, a porumb copt, a belșug, a bucurie. Îi spun că vreau să stăm în spate, în cuină, printre oameni, cu ai ei, nu în soba bună. Acolo, lângă cuptor, unde începe și se sfârșește ziua celor din casă. Unde auzi lemnele văitându-se-n cuptor și ceasul   bătând pe perete. Schimbă câteva cuvinte din priviri cu părinții, se uită la mine, zâmbește ca un om hotărât și:
– Așa să fie, hai!
Din acel moment au dispărut barierele și a început povestea bucuriei scrisă cu trudă și împlinire.

– Ce să-ți spun? Că muncesc o livadă de trei hectare de pomi, că îi îngrijesc singură, că știu să fac tot ce trebuie la ei? Că iubesc ceea ce fac, că nu aș putea fi și nici face altceva?
Zâmbește, o privesc. Își ține mâinile ca într-o rugăciune pe care și-o spune în suflet în fiecare seară. Cred că fata aceasta nu știe să fie tristă, îmi spun în gând. Sau, și dacă este, nu poate să dăruiască tristeți. Un cățeluș vine și se mângâie de picioarele mele. Se aud clopotele bisericilor din sat. Mâncarea fierbe pe cuptor liniștită. Plouă, cam așa cântă binecuvântarea vieții.
– Mie mi-a plăcut de mică viața la sat, pământul, animalele. Avem mult pământ, pădure, animale. Eu știu să fac de toate, absolut tot ce trebuie la o casă. N-am fost o elevă eminentă în liceu. Îmi cunoșteam puterea, nu voiam să mă duc la o facultate de top, ca să am diplomă, ci la una la care să învăț ce îmi este de folos. Așa am ajuns la Horticultură. Am o sora mai mare, ea a învățat foarte bine, a terminat filologia, acum este cu soțul în Elveția. Ea și scrie. Eu, recunosc, nu am fost așa. Dar, bine, și tata a insistat, mi-a plăcut și mie. Am avut bursă, am stat la cămin și mi-au și rămas   bani. Eu care n-am fost plecată de-acasă niciodată, m-am acomodat foarte repede   cu fetele, cu colegii la Timișoara. Nu sunt   cheltuitoare, dar să știi, nu iubesc banul. Tu știi că eu aș putea trăi fără bani? Numai din ce muncesc și îmi dă pământul, munca mea și Dumnezeu. Mie îmi place viața asta, la sat, la pământ, iubesc asta. Iubesc și pământul, și animalele. De mică am fost   așa, așa am fost crescută. Știi, că în vremea când aveam oi, eu le cunoșteam pe fiecare? Toate aveau un nume. Dar îmi părea așa de rău când se tăiau iezii și mieii. Fugeam ca să nu îi ascult cum se   vaită.
Vorbim nestingheriți. Nu conta că suntem   ascultați de doamna Maria și domnul   inginer, părinții Nicoletei. Niciunde și nicicând, în trei decenii de jurnalist nu am simțit atâta libertate de gânduri, de exprimare, de a arata cum ești, cum exiști și cum trăiești cu adevărat, ca în casa acestei fete, a acestor oameni. Simt că mi-e sărbătoare în suflet.
– Eu culeg singură, în câteva ore, cinci –   șase sute de kilograme de mere. Și prune la fel. Nu mi-e urât, nu mă plictisesc. Eu le culeg, eu le car, eu le vând, eu fac rachia. Macin la moară, dau la animale, duc vacile la pășune. Știu tot, absolut tot. Știi cât de bine te simți seara, după o zi de muncă, când tragi linia și vezi ce ai muncit?
– Și cum îți faci programul pentru a doua zi? (Știu, îmi vine să-i spun, dar, tac)
– Înainte nu aveam tractor, doar căruță cu cai. Nu aveam nicio reținere. Eu mergeam cu ei. Azi conduc tractorul. Și la pădure merg singură. Am teracote în casă. Puteam să îmi pun centrală, nu am vrut, îmi place să ascult focul, cântecul acela duios din serile de iarnă, să simt mirosul lemnelor arse.
     Ascult, tac, doar experiența de jurnalist   bătrân mă face să nu îmi expun bucuria. Nicoleta e fată pentru mămica ei și băiat pentru tata. Face singură cât ar face doi. Dar rămâne o feminină, o feminină desăvârșită. Când se machiază discret, și doar așa o face, pare o copilă. Iar când nu o face, este femeia adevărată, puternică și minunată. Apoi, pe lângă chinul de fiecare zi, Nicoleta aleargă zeci de kilometri. Merge cu bicicleta și urcă munții. Merge la sală, dar nu pentru forță, ci pentru   suflet.
– Eu tai mii de pomi singură, la sală merg ca să mai schimb o vorbă cu fetele. Nu e un moft, nu e un fel de a fi în trend, cum se spune…
     Simt că vrea să mă ducă în livadă. Nu   are curajul. E prea cuminte ființa ei ca să se laude. O chem eu și după un drum de câteva sute de metri ascult cum… o fată   vorbește cu Dumnezeu.

Pentru trecători, livada Nicoletei pare obișnuită, pentru ea e un paradis, o biserică, un altar. Pomii sunt goi. Doar în câțiva peri, pere pârguite și îmbrățișate de   brumă își șterg de pe obraji picăturile de ploaie.
– Vin aici în fiecare zi. Ziua muncesc, seara alerg. Aici e viața mea, bucuria, rugăciunea și împăcarea. Vin să-i văd, să-i privesc, să-i ascult. Fiecare pom, fiecare frunză, fruct, floare, mugur îti spune câte ceva, trebuie doar să le înțelegi miracolul. Miracolul vieții. Știi, eu merg în fiecare duminică la biserică, dar aici e o altă lume. Îmi place să fac bine, să nu aștept nimic. Mă crezi că eu nu știu să mă cert? Nu m-am certat cu nimeni în viața mea.
     O mașină a poliției de frontieră oprește lângă noi. Ne întreabă dacă nu am văzut emigranți, oameni străini. Ce vremuri de   înstrăinări și străine de cele sfinte…

                         În loc de epilog

Nicoleta mă oprește la masă.
– Hai să mănânci cu noi!
Merg, pentru că n-a fost pregătit special pentru mine și pentru că în lumea de azi sunt prea puține locuri unde te simți   acasă.
– Nu pun porțelanuri scumpe, pun farfurii din care mâncăm și noi.
Supă de găină, cu tăiței făcuți în casă, (“Eu îmi pun carne de pui în supă, așa îmi place mie,” zice Nicoleta) sarmale și cartofi cu hrean, și friptură de ied trasă în ou. “Asta era mâncarea de duminică, la noi în Banat,” îmi spune tatăl Nicoletei. Mănânc și îmi amintesc de lumea pe care am reușit să o păstrez doar în reportajele mele. Cățelușul, Osman, se urcă pe piciorul meu. Curăț un os de carne și i-l întind. Îl roade fericit la picioarele mele.
– Lasă-l, miroase a grajd, zice Nicoleta.
Îi spun că miroase a viață.
– Stai să aduc și colac. Am făcut cu nucă, cu pături frecate cu untură de porc. Dar e   cald…
     Și dulce! Ca viața și oamenii cărora le-am trecut pragul casei, unde am regăsit Banatul de altădată, dar și adevărul, credința, dragostea, truda, chinul și bucuria îmbrăcate în haine de sărbătoare.