Multe şi frumoase sunt sărbătorile, tradiţiile şi obiceiurile păstrate în România, statornicite de veacuri şi transmise din generaţie în generaţie de cele nai multe ori prin viu grai.

            Una dintre aceste sărbători este Paştele sau Învierea Domnului. Este o sărbătoare care nu are o dată fixă în calendarul creştin ortodox şi cel greco-catolic şi semnifică trecerea de la moarte la înviere şi la viaţa veşnică. Această sărbătoare aşteptată de toţi credincioşii este centrul unei serii de datini care numără 50 de zile, de la Lăsatul Secului. Miracolul Răstignirii şi Învierii de către domnul nostru Iisus Hristos devine semnul declanşator pentru întemeierea creştinismului.

            ,,Săptămâna Patimilor” este cea din urmă săptămână din postul Paştelui şi începe în Duminica Floriilor, zi în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim urmat de trădarea lui Iuda Iscarioteanu în ziua de miercuri, pentru 30 de arginţi, urmată de prinderea, torturarea, batjocorirea, crucificarea şi implicit moartea Lui.

            Astfel pentru aceste două zile, miercuri reprezentând vinderea şi vineri, ziua răstignirii Lui, Biserica creştin-ortodoxă a orânduit de-a lungul anului zile de post pentru toţi enoriaşii. În credinţa populară aceste zile de post sunt ţinute pentru a fi protejaţi contra bolilor, să fie sănătoşi şi să le meargă bine tot restul anului.

În această săptămână în bisericile creştin-ortodoxe se ţin slujbe în fiecare seară, numite ,,Denie” iar enoriaşii se spovedesc şi se împărtăşesc. De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeşte ,,Joia Mare”. Vineri, numită ,,Vinerea Mare”, ,,Vinerea Patimilor” sau ,,Vinerea Seacă” se ţine ,,Post negru”, pentru cei mai mulţi români, adică nu se mănâncă şi nu beau nimic pe toată perioada zilei până la apusul soarelui.

            Răstignirea şi învierea reprezintă eterna legătură dintre moarte şi viaţă, aşa precum  renaşte natura în fiecare primăvară, când se reia ciclul vieţii. Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării, al veşniciei.

            Pentru sărbătorile de Paşti, creştinii vopsesc ouă roşii. Originea acestui obicei se pierde în negura vremurilor. Oul este considerat drept simbol universal al naşterii, în cazul religiei creştine este atribuit mai frecvent simbolului renaşterii, al nemuririi, făcând parte şi din simbolurile reînvierii naturii şi vegetaţiei.

            Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus. Se mai spune în tradiţia populară că Sf. Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus nişte ouă într-un coş, spre a le dărui soldaţilor să-i permită sa-şi vadă fiul, dar care s-au înroşit de sângele mântuitorului stând sub cruce. Se povesteşte în popor că după ce Iisus a fost răstignit, cărturarii şi farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Discutând despre moartea lui Iisus, unul dintre ei ar fi spus: ,,Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus”. Nici nu şi-a terminat bine vorbele şi ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi stropind pe cei prezenţi cu vin pe faţă. Şi de atunci se spune că ouăle se vopsesc roşii iar evreii au rămas cu pistrui pe faţă.

            În tradiţia populară românească se crede că ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: ele vindecă boli şi protejează animalele din gospodărie. Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un simbol al regenerării, al purificării, al veşniciei. Se spune că atunci când oamenii n-ar mai înroşi ouă de Paşti, atunci lumea toată se va sfârşi.

            În medicina şi cosmetica arhaică a româncelor, cojile de ouă roşii sunt un stimulent al frumuseţii şi sănătăţii, prin mecanismul magiei simpatetice şi al celei contagioase. În dimineaţa zilei de Paşti în multe sate din Moldova, toţi membrii familiei se spală pe faţă cu apă curată pusă într-un vas în care au fost aşezate de către gospodina casei, un ban de argint, un ou alb şi un ou roşu. Se zice că astfel vom fi curaţi la suflet ca oul alb, rumeni în obraz precum oul roşu, bogaţi şi sănătoşi. Potrivit aceluiaşi obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banul şi ouăle. Ouăle roşii de Paşti nu pot lipsi de pe masa nici unui bun creştin la această mare sărbătoare.

            Ouăle se ciocnesc la masa de Paşti, după un anumit ritual: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână de un comesean, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă “Hristos a Înviat !”, la care se răspunde cu: “Adevărat a Înviat !”

            În prima zi de Paşte ouăle se ciocnesc “cap în cap”, în a doua zi se ciocnesc “dos cu dos” iar în a treia zi le ciocnesc ,,burtă în burtă”. Se spune că dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenuşuri în prima zi de Paşte, trebuie începute pregătirile de nuntă. O vorbă veche din bătrâni spune că ai să te căsătoreşti foarte curând.

Tot bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paşte trebuie să mănânce toţi membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună. O tradiţie veche cere că oul de Paşti să fie mâncat, iar cojile să fie aruncate neapărat pe o apă curgătoare deoarece la o săptămână după Paşti se serbează Paştele Blajinilor. Blajinii sunt fiinţe care trăiesc pe celălalt tărâm. Nu au calendar şi nici ceas. În credinţa populară se spune că toate apele se varsă în una singura, „Apa Sâmbetei” care ajunge pe tărâmul Blajinilor (fiinţe imaginare, încarnări ale copiilor morţi nebotezaţi, al căror loc de vieţuire se afla la ,,capătul lumii”, pe malurile Apei Sâmbetei) iar aceste coji de ouă semnifică venirea sărbătorii şi pe tărâmul lor.

            În unele sate moldoveneşti se spune că cel al cărui ou nu se sparge de Paşte va fi puternic şi sănătos tot anul.

            Sâmbătă seara, în ţinută de sărbătoare, primeniţi şi îmbrăcaţi cu haine curate, aşa cum cere tradiţia, credincioşii merg la slujba de Înviere şi sfinţirea bucatelor de Paşti, şi primirea Luminii Sfinte. Alimentele, din care nu lipsesc ouăle, sunt aduse la biserică în această noapte şi reprezintă un simbol al reînvierii şi al belşugului. În tradiţia strămoşească era regula, regulă ce mai dăinuie şi astăzi, ca întorcându-se de la biserică să păstreze focul aprins, aducând lumina în casă şi gospodărie. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda centrală a casei ţărăneşti lângă semnul de meşter de pe acea grindă pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele.

Lumânarea de la Înviere, conform credinţei populare, nu se aruncă, ci este păstrată cu sfinţenie pentru a fi aprinsă în faţa icoanei în caz de primejdie sau necazuri mari, la cutremure şi vreme rea.

            Pregătirea bucatelor pentru Paşti începe în Săptămâna Mare, fiind respectat un anume ritual. În Joia Mare gospodinele coc pască. Conform tradiţiei în Moldova se cunosc două feluri de pască: pasca cu brânză, şi pasca dulce răspândită şi cu termenul cozonac.

            Masa din prima zi de Paşti este un prilej de reunire a familiei, decurgând după o anume rânduială. La masa de Paşti se aşează alimentele care au fost duse la biserică şi sfinţite: ouăle roşii, caşul de oaie, salată cu ceapă verde şi ridichi, drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânză sau smântână şi mai nou cu ciocolată, spre deliciul copiilor, şi bineînţeles nelipsitul miel gătit în diferite feluri. Sacrificarea mielului la această sărbătoare este preluată din practici precreştine, pentru a marca începutul perioadei de renovare a timpului. Mielul tăiat la sărbătoarea Paştelui, este identificat simbolic de creştini cu Iisus Hristos, prin care este reactualizată moartea sa fizică.

În cele trei zile sfinte ale Paştelui masa nu se strânge ci stă întinsă cu bunătăţi pe ea, ca oricine vine în casă să fie ospătat.

            În prima zi de Paşti este obiceiul de a merge în vizită la părinţi şi la naşii de cununie şi de botez cu pască şi ouă roşii.

            O vorbă veche din bătrâni spune că atunci când oamenii n-ar mai înroşi ouă de Paşti, atunci lumea se va potopi. Oul roşu este cel mai sacru aliment al creştinului. El aduce aminte de coşul cu ouă aşezat sub crucea pe care Mântuitorul pătimea pentru păcatele noastre, devenind roşii în urma sângelui care picura din rănile Lui. Ţăranul român de Alexii (17 martie) punea un ou încondeiat cu semnul plugului şi al greblei sub prima brazdă pentru a spori astfel recoltele. Tinerii proaspăt căsătoriţi primeau un ou încondeiat cu semnul inimii, coarnele berbecului, stelele şi cireşele. De fapt un ou încondeiat întotdeauna, reprezintă o amuletă, un totem sau ascunde o poveste, o idee sau o credinţă a poporului nostru.

În afara ouălor vopsite în roşu, la români tehnica încondeierii ouălor  a ajuns o adevărată artă, având peste 70 de desene diferite cu motive geometrice sau reprezentând plante, animale ori diferite simboluri ce uimeşte întreaga lume. Dacă geto-dacii vopseau ouăle cu galben, semnificând culoarea soarelui pe bolta cerească sau în portocaliu – culoarea discului solar la răsărit şi apus, odată cu pătrunderea creştinismului, ouăle au început să fie vopsite în roşu. Conform izvoarelor istorice, vecinii noştri slavii au împrumutat obiceiul încondeierii de la comunităţile daco-romane cu care au intrat în contact în perioada migrării lor în Europa de Est şi Balcani.

Culoarea roşie fiind simbolul vieţii, deci al puterii, se explică pentru ce popoarele războinice au adoptat-o pe steagurile lor, pentru ce la popoarele indo-germanice culoarea roşie era semnul măririi şi al cinstei, culoare cu care se înfăşurau şi împăraţii purpură, semnul forţei, al stăpânirii. Odinioară, numai la curţile domneşti era îngăduită întrebuinţarea unor anumite obiecte de culoare roşie.

            Ouăle sunt încondeiate în trei-patru sau mai multe culori, de obicei, ţinând cont şi de simbolul fiecărei culori în parte. Armonia culorilor, delicateţea modelelor transmise din generaţie în generaţie şi măiestria execuţiei, au transformat acest meşteşug în artă. Tehnica încondeierii ouălor este cea mai complexă, mai artistică şi totodată cel mai greu de realizat întrucât, folosind baia integrală de culoare şi uzând de tehnica cruţării succesive a fondului, rezultă că munca de elaborare artistică este îndelungată şi dificilă.

Ouăle s-au ornat şi cu pana de gâscă, capătul de lumânare înmuiat în foc şi cu el se scria pe coaja oului după care era vopsit în roşu. De asemeni s-a mai practicat tehnica ornării ouălor şi cu peniţa cu tuş, de fapt desenarea cu tuş de diferite culori pe suprafaţa oului şi astfel ieşind la lumină adevărate opere de artă, ouă care se mai păstrează încă în muzeele de specialitate.

Motivele geometrice sunt cele mai vechi şi mai răspândite. În privinţa motivelor scrise, motivul tipic al oului împistrit este cel geometric, în diferite forme. Rareori îmbinat ici-colo cu motivul floral, acest geometrism este un mod de expresie artistică. În ornamentarea geometrică se folosesc ca elemente, liniile şi desenele sau combinaţiile cu linii. Liniile folosite îmbracă diverse aspecte cu anumite semnificaţii:

Linia verticală reprezintă viaţa, cea orizontală, moartea.

Linia dublă, dreaptă, este un ornament primitiv universal, simbolizând eternitatea. Aceste linii sunt folosite ca linii de separaţie între diverse planuri.

În afară de linii se folosesc în ornamentarea geometrică şi diverse combinaţii de linii formând simboluri:

Motivul în ,,X” un simbol foarte vechi reprezintă unirea, prietenia.

Plasa sau reţeaua, simbol folosit mai mult la ouăle încondeiate reprezintă separarea binelui de rău.

Pătratul cu reţea semnifică înţelepciunea.

Triunghiul simplu sau cu franjuri simbolizează stăpânirea asupra sentimentelor.

Rombul reprezintă înţelepciunea.

Punctele şi „picăţelele”, sunt semne primitive străvechi, bogăţia, fericirea, de asemenea stelele, seminţe1e, albinele.

Dintre motivele individuale întâlnim: Cercul, foarte răspândit în ornamentică, simbolizează diverse elemente ca universul, infinitul, aspectul ciclic al naturii. În afară de forma simplă a cercului, regăsim forme de cerc cu punct interior, două cercuri concentrice şi cercul împărţit în două sau patru prin linii verticale şi orizontale.

Crucea. venerată ca fetiş în comuna primitivă a devenit semn distinctiv al creştinătăţii, fiind reprezentată adesea pe ouăle decorate, braţele sale semnificând, în acelaşi timp, cele patru puncte cardinale sau cele patru anotimpuri.

Despre simbolistica unor culorii se poate spune că:

Roşu este simbol al sângelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei de viaţă.

Negru – absolutism, statornicie, eternitate.

Galben – lumină, tinereţe, fericire, recoltă, ospitalitate.

Verde – reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă.

Albastru – cer, sănătate, vitalitate.

Violet – stăpânire de sine, răbdare, încrederea în dreptate.

Albul – inocenţă, puritate. Ouăle încondeiate au fost utilizate de către ţăranul român pe toată perioada anului şi nu numai în perioada sărbătorilor pascale, cum se vehiculează ideea printre necunoscători. Dacă vom urma şi noi aceste frumoase obiceiuri ne putem aduce şi noi, generaţia modernă, ca popor să promovăm tradiţia noastră veche de secole. Încondeiatul ouălor a păstrat un loc special în tradiţia poporului român. La prima vedere putem spune că această îndeletnicire empirică în era tehnologizării a modernismului şi consumerismului are o importanţă minoră sau că aparţine trecutului, însă a rămas vie în sufletele românilor şi foarte căutată în toate localităţile ţării.