Călătoria în dragoste

 Acum te iubesc atent

 Ca un acrobat ce păşeşte pe frânghie,

 Deasupra neantului.

 Ţin prăjina cu ambele mâini sau ea mă ţine pe mine

 doar presupun că există nimeni n-o poate vedea.

 S-a făcut atât de linişte pot auzi cum sângele

 îmi spală celulele şi pe cele îndrăgostite,

 şi pe cele potrivnice.

 Pot auzi, de asemeni, cum luminează salcâmii pe deal,

 străjuind o cocioabă – nu ştiu de ce – părăsită.

 Dacă nu te-aş iubi,

 Am putea fi două alge fericite îmbătate de propriul verde,

 transfuzându-şi fotoni într-o desăvârşită plăcere.

 Am putea fi doi melci îngemănaţi pe creanga smochinului

 o spirală trecând în spirală.

Nu am voie să mă opresc.

 Suntem două lumi paralele

 ce-şi pot auzi una alteia numai sfârşitul.

 Păşesc, în balans,

 cu tălpile lipite curbat de sufletul tău.

 Eşti ultima mea călătorie în dragoste.

 Şi negăsitul.

Liman

E tot ce avem …

 Câteodată e totul.

 Mai ales în serile cu miros de alge şi-nsingurare.

Ştiu că m-ai purta în triumf

Ca pe-o cunună de trandafiri înspinaţi

 cu vederea lăuntrică întunecată de sânge,

Îmbătat de parfum.

Eşti un drum

prin colbul căruia tălpile mele nu vor lăsa

cuiburi mici pentru stropii de ploaie puhavi.

Nu voi înflori niciodată

De teamă să nu te omor.

Sunt un om pe jumătate zbor,

pe jumătate sepie

colindând necontenitele mări ale inimii

în chip de orice sentiment.

Alergi ca o armie neistovită de nouri

Peste-o placidă pajişte verde.

Pe unde umblă nourii tăi

Eu întind o pajişte cu iarbă fricoasă

şi neştiutoare frisonată de sete.

Ploaia nu se arată.

Nu îmi aflu liman

În mijlocul acestei mări

cu suferinţă netulburată.

Infinitiv

Suntem înfăşuraţi de la bun început

unul în jurul celuilalt

banda lui Moebius în jurul desăvârşirii.

Nu putem fi desprinşi unul de celălalt

am sângera amândoi şi galaxia ar fi cuprinsă de roşu

sugativă pe care-ai răsturnat, neatent, călimara.

Am ivit o primăvară ardentă direct din îngheţ;

lipsită de aer, nici vara înflăcărată n-a mai avut răbdare.

Ce să facem cu înţelepciunea ce ni s-a dat?

Am aşezat-o în trandafirii rotaţi,

 în pupii magnoliei cea fără de fruct

şi-n zidul răcoros al nopţii

din care ne luăm, pe rând, cuminecare

pentru un alt răsărit.

 În zori, înveliţi precum zborul în crisalida din aur şi lazulit,

desenăm şoimi pe marginea cerului

şi ei traversează de-a dreptul prin soare,

zbor înviat.

 Inima mea a învăţat să silabisească bătăile inimii tale

şi a uitat cum se moare.

Suntem verbul unui fel de iubire

 la infinitiv

imposibil de conjugat.

Metamorfoza

Fără gest,

Fără umbră de gând ,

Ai isprăvit de limpezit

 Femeia de lumină din femeia de pământ.

Ninge cu polen şi ambrozie

Zeii dorm sub o galaxie de bozie respirând, suspinând.

Nu s-a împlinit niciun stadiu de când toate stelele de-nceput

 s-au cuprins unele pe altele şi s-au aruncat în abis

şi tot ce-a fost scris de la bun început a fost şters.

Omul a călcat peste semne şi a rătăcit.

N -a mai cunoscut ce-i aievea şi ce-a fost eres .

 Am aflat că nu există început şi sfârşit.

Suntem verigi într-un lanţ necurmat

Şi ne prelungim unul din altul

Petrecuţi, verigă-n verigă,

 inimă prin inimă precum buclele semnului infinit.

 Am legat ce nu va fi niciodată de ce s-a deja împlinit

şi-am învăţat albul să nu se întunece ,

sufletul să nu cadă ci doar să alunece ca o elitră peste livezi .

Am stins pâlpâirea durerii şi pe aceea nevindecată.

E o pace încât se pot distinge chiar şi culorile

care n-au existat niciodată.

Doamne,

nu se poate să nu ne vezi!…