Popa Toager din Pămuca

Popa Toager din Pămuca

 Popa Toager din Pămuca spunea zilnic, din suflet, Acatistul de mulţumire “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Din suflet, cu credinţă şi întru totul recunoscător pentru binefacerile de care avea parte. Îşi iubea Creatorul, Îl iubea pe Mântuitorul Iisus, o iubea pe Maica, iubea sfinţii din calendar, îşi iubea bisericuţa aromind mereu a tămâie şi ceară, îşi iubea preoteasa şi copiii, slujbele şi enoriaşii. De fapt, se făcuse preot tocmai pentru că, din toată fiinţa lui,  iubea oamenii aşa cum erau, cu darurile şi cu metehnele lor cu tot.  Era bun pită caldă, blând şi mărinimos, îngăduitor cu semenii şi, în genere, destul de smerit. Acum, la tâmplă căruntă, se bucura în fiecare zi că alesese altarul şi nu, cum visase în prima tinereţe, lumea scenei. Înzestrat cu glas splendid, de tenor, şi arătos din fire – înalt şi  cu un chip expresiv, frumos dăltuit – se gândise odinioară să se facă fie cântăreţ, fie actor.  Ba  chiar se închipuise pe-atunci, în loc de Toader Coleașă din Pămuca, un  Teodor Teodorini, artist cu mare succes la public, însă doar pentru puțină vreme.  Când  i s-a arătat calea, aceasta ducând la poalele crucii lui Hristos, n-a pregetat nicio clipă să păşească pe cărarea cea îngustă.  Acesta-i fusese drumul, pe el mergea şi acum, fericit cu ceea ce avea şi ceea ce făcea.

Drept e că şi turma pe care o păstorea de ani buni îl îndrăgea mult. Toţi căzuseră la învoială că părintele Toager e omul lui Dumnezeu, rugător şi făcător de pace, gata mereu să sară în ajutorul aproapelui. Dovadă vie, printre atâtea altele, era Uica Lae, crâsnicul. Îl ţinea popa pe lângă el şi-l ocrotea ca pe ouăle de Paşte, măcar că bătrânul era “cam bețâc și cam rău dă lucru”, după spusele clevetitorilor din Pămuca. Era adevărat. Lae dăduse-n patima răchiei după moartea nevesti-si, Ana, o muiere aprigă, spurcată la gură și cu inima mai neagră ca  un fund de ceaun vechi. Slăbie și robace, seacă precum o zi de post și  cârcotașă din cale-afară, lăsase, nu se știe cum și de ce, urmă de neșters în cugetul și simțirea bietului creștin. “Ca Ana mea n-o măi fost şi nici n-o să mai fie vreuna până-i hău’ “, se văicărea crâsnicul, încredinţat de statutul de unicat al defunctei consoarte. Aici cam avea dreptate, Ana fusese una ca niciuna, măcar că Ziditorul părea să se fi aflat cam prost dispus când o zămislise aşa şuie şi pusă pe harţă.

Rămăsese de poșmândră, pentru maistorii chemaţi să “tomnească” oareşce prin curte, povestea cu Georgică gânsacul. Orătanie simpatică-foc, cu ochi albaştri, era favoritul moşului, în schimb cotoroanţa îl duşmănea foarte. Pentru Lae era “Georgicuţu’ lu’ taica”, pentru Ana, cel mai adesea, “Zboară, Sătană, că ce fac zupă”. În ziua cu pricina, sărmanul gâscan o încurcase. Făcuse ce făcuse și se împleticise pe la picioarele babei, de-i pusese piedică și-o trântise la pământ. Oțărâtă, aceasta s-a ridicat în picioare zvârlugă, țipând la vinovat cât o ținea gura: “Pfui, bată-ce Dumnezo, Doamne iartă-mă, dracu’ să ce ia!”.  De fapt, urarea fusese rostită dintr-o singură suflare, tip “pfuibatăcedumnezodoamneiartămădracusăceia”, grație rapidității cu care femeia încercase s-o dreagă cumva în fața Celui de Sus. Știa ea bine – de la Popa Toager – că-i mare păcat să iei numele Domnului în deșert, așa că, după “Bată-ce Dumnezo”, îşi ceruse frumos iertare de la Atotputernicul, însoţindu-şi scuzele cu o cruce lată şi-o privire plină de elvlavie îndreptată spre cer. Pe urmă gândul cel diavolesc a biruit-o, făcând-o să-l expedieze verbal pe neprihănitul Georgică drept în ghearele Necuratului.

De-acum, se dusese şi ea, nu se ştie dacă la loc cu verdeaţă sau jos la cazanul cu smoală, iar Uica Lae, să-i mai treacă de urât, vedea de biserica din Pămuca. Şontorog şi cam ticăit, se ocupa, totuşi, de toate: mucărea lumânările, da pardoseala cu motorină,  lustruia sfeşnicele, mătura curtea, ba avea grijă şi de porumbelul parohiei, să aibă grăunţe din plin şi blidul umplut cu apă rece, întotdeauna proaspătă.  De un alb imaculat, zburătoarea avea rostul ei în casa Domnului, rânduit de Popa Toager în amintirea zilelor în care cochetase cu lumea spectacolului.  La  Sfânta Liturghie, într-un moment-cheie, crâsnicul trebuia să-i dea drumul în biserică, deasupra mulțimii credincioșilor, în chip de Duh Sfânt.  Bine îmblânzită și deloc sperioasă, pasărea se achita  conștiincios de   sacrosancta-i însărcinare, dând o tură în zbor peste creștetele enoriașilor și retrăgându-se apoi, printr-o ferestruică, în pod.

Și ceremonialul s-a repetat întocmai, duminică de duminică și la toate sărbătorile, până-ntr-o zi. O zi neagră în istoria Pămucăi ortodoxe, în care, la clipa potrivită, porumbelul nu și-a mai făcut apariția. Zadarnic s-a uitat preotul spre gemulețul de unde ar fi trebuit să pogoare Sfântul Duh, degeaba s-au foit dreptcredincioșii. Lucrurile le-a lămurit Lae, arătându-se, în mers clătinat, roșu la față și beat chituc, în fața cinsitului altar.

“Părince,  s-o dus în pizda mân-sa golumbu’! L-o mâncat mâţu’!”, a explicat crâsnicul.  S-a zguduit de râs, minute în şir, întreaga biserică, până s-apuce Toager să reia slujba şi să-şi astâmpere oiţele dragi, care behăiau căpiate.  Doi-trei martori ai întâmplării bagă şi azi mâna-n foc că, de-ai fi ascultat în linişte şi cu luare-aminte, L-ai fi putut auzi pe Însuşi  bunul Dumnezeu hohotind în Ceruri.