Pornind chiar de la titlu și apoi prin conținut, volumul recent de versuri al Elei Iakab, „Poemele din Aethris” (Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020), formează un diptic cu cel anterior (al debutului), „Cartea lui Athanasios” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017).

Pilonul de susținere, în parte, îl constituie studiile pentru lucrarea „Deșertăciune și asceză” (premiată la Festivalul Internațional „Tudor Arghezi,” 2012), o pătrundere în lumea de spiritualitate mistică a eremiților prin lecturi aprofundate dintr-o vastă bibliografie tematică despre fenomenul ascezei, din patristică, din Părinți ai Bisericii și Părinți ai pustiei, din teologi greci și scriitori creștini, despre filosofia creștină, despre misticism și gnostici, noțiuni de esoterism și orfism,de kabbală și chiar de alchimie. E raportarea la divin a lumii reale cu fizica și metafizica sa, iar transfigurarea poetică a acestei lumi devine substanța volumelor de versuri, ca într-o a treia dimensiune.

Câmpul referențial al universului său poetic este metafizic, imaterial, într-un limbaj poetic în ton de cabală, esoterism numerologic și rostire biblică, „de șapte ori a dezlegat/ firavul taumaturg/ nodurile vieții mele”,„De la geneza iubirii noastre/ până astăzi, nouă sfere/ mi-au crescut în suflet”.

Această tonalitate sibilinică jalonează propensiunea spre un ermetism mistic, sugerat chiar prin motto-ul ales din Hermes Trismegistus. Citatul se bazează pe ideea trezirii minții, care apare și la Clement din Alexandria, din concepția novatoare privind rolul cugetării filosofice întru consolidarea credinței, Cheile spre porțile înțelepciunii sunt prin cunoașterea omului în complexitatea sa, care el însuși e ca un arbore sefirot, „Arborele Vieții”, cu rădăcini, trunchi, brațe, coroană.

Ambele titluri, prin eufonia numelor proprii intarsiate, decodează crearea unei mitologii personale, cu rezonanță sonoră de mitologie antică greco-romană.

Inițial, titlul celui de-al doilea volum fusese „Fecioara de la Templul Aetrhis”– ca o vestală la Templul unei zeități feminine (similar eufonic cu templul zeiței Artemis din Efes, cu rezonanță hieroglifică, precum a altor temple închinate deeselor: Hera, Atena, Diana, Isis, ori chiar Templul reginei -faraon Hatshepsut, lângă Luxor, Egipt).

Pe lângă motive și simboluri comune (îngerii însoțitori, spirala ca-n dansul dervișului, semnele ascunse în pietre – „cele șapte pietroglife” etc.), ori același limbaj poetic esoteric, oracular, ca de misterii eleusine,  ultimele două poeme din „Cartea lui Athanasios”, unul numit chiar „Eter”, iar celălalt „Hierofanie”, fac legătura cu volumul următor, ca o punte spirituală firească. 

Dipticul se configurează astfel ca o complementaritate în simbolică refacere a unității, sub tutela divinității, androginitatea lui Platon în cavalcada spre „Arborele Vieții”, Ying și Yang, El și Ea, Duhul Sfânt în Iisus și Sfânta Fecioară.

De aceea poemele au accentuate intonații de poezie erotică, într-o adresare continuă unui interlocutor apropiat, o poezie de dragoste, dar nu sub semnul pământeanului și ghidușului arcaș Eros (Cupidon), ci cu poeme ale acelei forme de iubire din Scriptură, „Agape”,pentru Dumnezeu și a lui Dumnezeu pentru tine – nucleul credinței adevărate– lumina din interiorul tău. E o androginitate sui generis, contopirea cu celălalt, întru împlinire prin spiritualizare, când ești pătruns de lumina Duhului Sfânt.

În această accepție, preoteasa de la altar e numită, îndeobște, mireasa lui Iisus. „Te-am lăsat dintotdeauna/ să cioplești piatra de temelie/ a templului în lumina/ dinlăuntrul meu (…) crede-mă / Doamne,/ că atât te iubesc/ încât de șapte sute de ani/ templul Aethris sunt eu.”. Această Fecioară e zeiță a primirii de ofrande și deopotrivă preoteasă a oferirii ofrandelor.

În tandem cu Athanasios, ea e „fecioara-arcaș” din vedenia lui Athanasios, cel care la fel pentru Zeu era „dansator și ofrandă”, aflat și el „la vama dintre lumi”, ca un semizeu, un Achile fără moarte, dar cu vulnerabilitate în semnul din călcâi.

Ambii sunt printre cei aleși. Ceilalți, care, în drumul spre lumina credinței -prea strâmt pentru cei necredincioși, „până în trecătoarea dinspre Aethris”, o jefuiesc de darurile creștine ce-i dau tărie și sens,„smaraldele, vânatul/peștele, mirodeniile, fructele,/ierburile și uleiurile tămăduitoare”-reprezintă pe cei rătăciți de la „calea cea dreaptă”, „cei pierduți pe drumuri necunoscute”, orbii care nu văd lumina credinței: „cine orb se naște, orb moare/ și nu poate orbul să primească/ ori să ucidă  lumina celui ales”.

„Aethris” (dativul și ablativul plural al subst. latin„aethra”) este omolog în greaca antică cu aether – aerul pur al zeilor, strălucirea cerului din Paradis, respirația divinului, Duhul Sfânt din trupul și spiritul Fecioarei, astfel că Aethris e „la vama dintre lumi”, e „templul himeric/ dintre lumi”, Templul Divinului, al Purității, în înălțimea absolută a vieții nemuritoare. În poezia orfică aetherul e sufletul lumii, suflul vieții.

Cugetarea metafizică este nu pe baza trăirii terestre, ci pe fundalul temporal și spațial al cerului divin, acel aether de dincolo de linia orizontului.

În multe aspecte, poemele Elei Iakab au tangențe cu poezia criptică a lui Constantin Novăcescu (care debuta în 2013 cu volumul „Ca o pleoapă de înger”, scriind despre „dansul cu moartea” și ”floarea nisipurilor” și care, similar, pornind de la arborele sefirot din kabală, Arborele Vieții, contextualizează totul în acel eter, golul cifrei zero prin care se multiplică lumea, definit prin tăcere și liniște, în golul lui e „miezul tăcerii”).

Templul – ca sanctuar închinat unei divinități, „The House of the Lord”, când cei care intră aici sunt slujitorii săi și-i aduc sacrificii, este toposul matcă a poemelor sale –adevărate cânturi orfice – așa cum psalmii și cântările religioase au răsunet în ecou divin în lăcașe sfinte, de la bisericuța de lemn, la catedrale. 

Acest temple se află pe „culmea muntelui”, pe „muntele pecetluit”,,„pe muntele ascuns”,templul „cu ochiul imens din cupolă”,un templu la care „porțile erau/ păzite de îngeri care niciodată/ nu au mai fost pe pământ”, templul unde„pecetluit cu semne ciudate/ altarul ridicat de taumaturg/ în culmea sacră a muntelui/ era intrarea secretă/ în arhitectura cosmică”, templu cu „șapte sute de trepte” – ca etape ale urcușului greu spre mântuire.

Chiar dacă include elemente de credințe diverse, budism, confucianism , mitologie greco-romană etc., axis mundi pe care se grefează „arhitectura cosmică” este credința creștină, Dumnezeu și Fiul Omului, cu o tentă ortodoxă, pentru că doar în ortodoxie e dialogul familiar cu Iisus, care vine în casa ta, ca de la egal la egal.

Deși cuvântul „templu” – loc de oficiere a unui cult religios, desemna inițial și o biserică „păgânească”, „neortodoxă, protestantă și mozaică”, se folosește și în traducerile Bibliei, în Noul Testament, pentru definirea trupului – lăcaș al spiritului sfânt: „Trupul e templul Duhului Sfânt și prin El sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” (Efeseni). Corpul, Trupul nostru e în-truparea Duhului Sfânt, încât noi suntem temple vii.

Disputa e veche în teologia și filosofia creștină, dualitatea trup/suflet, corpul și pneuma, cât sunt antagonice sau contopite, cât se luptă care să domine sau cum să se armonizeze, cât ești materie sau spirit, în profunzime, însă, sunt sinonime, ești materie transfigurat ăprin lumina spiritualizării.„spiritul este visul materiei” (E. Dorcescu).

În spiritul lecturilor și referințelor ezoterice, poeta își simte polivalența trup teluric (pământean, pământesc–„corp teluric”, „o intreagă rotație a pământului/de jur împrejurul/  corpului meu de lut”, și trup (corp) astral, spiritual ,„un corp astral adăpostește/ acum, sufletul meu”. Și lui Athanasios Dumnezeu i-a „surghiunit sufletul/de dansator celest/într-un corp muritor”.

Leitmotivul îngerului (ca-ntr-un imn de angeologie), omniprezent, este firesc, pentru că Îngerul însoțitor, în arborele sefirotic este tocmai consubstanțialitatea intelect/ inimă.

În ultimă instanță, poemele sunt o alegorie a existenței Poetului, în multiplele-i ipostaze ascetice de renunțare la plăcerile efemere ale vieții mundane – Athanasios, Fecioara templului Aethris, taumaturgul, eremitul etc., pentru că Poetul e cel prin care te comunică spiritual cu divinul, e omul cu percepții extrasenzoriale, ca-ntr-o lume de șamani, iar starea de poezie autentică e o transfigurare spirituală, ca o transă, o stare de halucinație vizionară, de trecere în altă lume, în starea de călătorie mistică în lumea spirituală.

Activarea celui de „al treilea ochi” este calea în luminării, prin starea poetică, care ne învăluie precum substanța secretată de acea glandă pineală, „molecula spirituală”, „al treilea ochi”, ce determină deschiderea conștiinței spre universul astral, spre experiențe mistice, de dilatare și transfigurare a timpului și spațiului, când leacul e dincolo de nisipurile mișcătoare ale vieții dusă în van (în deșert), și anume în divin, în spiritualizarea supremă. 

De altfel, în teoria literară, în termenii filosofiei limbajului, una dintre premise este poezia ca act de cunoaștere „un mijloc neobișnuit de cunoaștere metafizică” (Marcel Raymond ).

Ambele volume sunt o aventură existențială inițiatică, întru mântuire, în care acele trepte urcate cu răni sângerânde sunt probele inițiatice, întru salvarea sufletului. Topind în athanorul poetului elemente de ezoterism, ocultism, gnostică etc., poemele Elei Iakab, se-nscriu într-o lirică a metafizicului, în dimensiune mistică, a unui poet mag-taumaturg, în căutarea hierofaniei prin drumul inițiatic întru spiritualizare, într-un enunț orfic, de ermetism hieroglific.

Ela Iakab, „Poemele din Aethris”, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020,

                 „Cartea lui Athanasios”, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017.