Ruptura produsă între receptorul de artă, devenit un fan al mașiniilor, al tehnologiilor, al lucrului exact, și creatorul de artă, rămas undeva în proximitatea ultimelor întâmplări din domeniu încărcate cu semnificații pe care celălalt nu poate și nu are nici un interes să le descopere face ca acesta din urmă să se simtă izolat, rămas cu două secole în urmă, pe vremea trăsurilor și a străzilor înguste, cu ancadramente sofisticate la terestrele baroce sau cu imaginea feroneriilor Jugenstil-lului.

Filmul de artă, la rândul său, încărcat cu simboluri și lungimi semnificative, cu accente puse pe o replică sau un portret, rămâne apanajul unui grup restrâns de oameni, încă atenți la diferențele dintre o dramă și o melodramă, dintre serialul cu familii hiper bogate care își duc viața la niște niveluri ce sunt repede luate ca model de hiper bogații de acum și cei cu adevărat apropiați de realitatea umană și socială de acum, marcată de o superficializare a relațiilor interumane. E o zonă a consumatorului de artă, a neproductivului inhibat de industria actistică, ignorându-și propria chemare și faptul că, la fel ca în viață, și în artă totul e posibil.

Informația culturală, informația economică, informația istorică rămân la un nivel de suprafață, ca un flash ușor de reținut și comentat în stil propriu, față de o carte ce dezbate poate aceleași probleme, analizându-le până la detaliu. Dialogul se rezumă la schimburi de asemena informații sinteză, unele ușor de combătut printr-o privire mai aprofundată. Informația, în general, eludează detaliul sau uneori se rezumă la el. Detaliu care poate fi semnificativ pentru evoluția ulterioară a evenimentelor. Or, în atare situație, mintea omului e deschisă deopotrivă spre toate domeniile ce au tangență sau nu cu ocupația sa, dar pot crea sentimentul unei culturi generale solide adusă la zi. E un fel de puzzle colorat, ce pare terminat în clipa în care conturile câtorva personaje din joc sunt descoperite. Despre ce vrea să comunice tabloul din bucățele nu va ști nimeni niciodată, pentru că nu e interesat de așa ceva.

Dacă unele elite sunt pornite împotriva enciclopedismului pe care trebuie să-l aibă orice om, în folosul unor hiperspecializări ce i-ar izola complet de semeni, altele, nu mai puțin cinice, sunt împotriva filonului literar ce apasă asupra culturii noastre. Scriitorul e un ageamiu, ratat ca meseriaș în vreun domeniu, plin de imaginație și convins că el poate suplini toate datele despre care nu știe mare lucru prin niște speculații sui-generis, dar pentru care nu poate fi acuzat. Asta e părerea lui, dacă vrei o citești, dacă nu rămâi cu sentimentul că e urmare a unei efuziuni de moment, feminină prin excelență.

Improvizația e tot apanajul scriitorului, care de cele mai multe ori e întrecut în demersul său de realitate, o realitate dinamică ce nu poate fi apucată de mintea unui singur om. Dar oare basmul, pilda din Cărțile Sfinte nu sunt la baza acestei culturi literaturizate?A unei oralități venite de peste milenii? Acolo se poate întâmpla orice, iar dacă ceea ce se petrece acolo seamănă cu lumea din jur, înseamnă că totul e real. O realitate statică, de care omul grăbit al zilelor noastre nu mai are nevoie, cum nu mai are răgazul să citească nici enciclopedii, nici romane, și cu atât mai puțin, poezii, efuziuni ale unor suflete întristate de singurătatea lor, care nu pot face bine decât celui ce le scrie.

Pe fondul aceste lumi aflată în plină grabă, puținii cititori se îndreaptă spre enciclopedii ce descriu brutalitatea marilor cuceritori ai lumii, hotărârea cu care trec prin sabie anonimi ce ne stau împotrivă, austeritatea soldaților lor, din marile campanii, gata să-și pună în cazanul cu apă clocotită pe orice învins din propria armată doar pentru a fi un exemplu pentru ceilalți, ori faptul că, bunăoară, armatele mongolilor lui Gengis Han mărșăluiau fără să mănânce și să bea apă câte zece zile bând doar câte-o gură de sânge din vinele cailor care-i duceau mai departe. Detalii brutale ce satisfac nevoia de informație a omului de azi, care parcă jinduiește după lumile acelea trecute de acum aproape un mileniu, sau de altele și mai îndepărtate ale lui Alexandru Macedon.

Documentul nu e literatură. Documentul e cel ce poate pune într-o lumină nouă niște evenimente petrecute de mult, sau cursul actual al mersului lumii. Doar că anonimul cititor, e impresionat de brutalitatea ce face posibilă o invazie, deși e împotriva unor invazii ce s-ar petrece acum. El e spectatorul cruzimii de altădată pe care o realizează mental, când de fapt refuză să tranșeze o halcă de carne de porc, și preferă să o cumpere gata împachetată, pentru nevoile lui de o zi, de la magazin. Aceste documente dezvăluie în cititor lumea lui latentă, ascunsă, pe care la nevoie ar putea să o pună în practică, coborând dintr-o dată câteva milenii de istorie, pentru a redeveni el însuși o brută.

Când Karel Čapek scria că în cititorul de romane polițiste zace un criminal, niciodată o victimă și în cel mai bun caz un justițiar, avea perfectă dreptate. Distanța dintre bruta de azi, ce se manifestă într-un oraș mare, sau într-un sat, nimicindu-și membri familiei sau niște dușmani de moment și bruta justificată de mersul istoriei, care pentru a supraviețui ucide nu e nici o diferență, încât ajungi să te întrebi, ce gene în plus are omul de azi în ADN-ul său față de cel de acum trei mii de ani, sau chiar zece mii? E în omul de azi tot atâta forță de distragere ca și în cel de acum un veac, de acum jumătate de veac, pentru că războaiele continuă să aibă loc într-o parte sau alta a lumii, iar fabricile de armament nu vor da faliment nici peste alt veac. O știe toată lumea și înțelege de ce se petrec mereu conflicte locale, pe unul sau altul dintre continente. În felul acesta se simt la fereală din fața unui conflict major, în focul căruia să ardă totul.

Doar cu această agresivitate strunită, sau ascunsă dincolo de o peliculă de conveniență socială e repede dată pe față în momentul în care omul se află la volan, în cutia de tablă a mașinii. Acolo e singur, cu puteri nemăsurate față de un om care merge pe jos, e semi-zeul capabil să se întreacă cu oricine îi stă în drum, într-un joc sportiv al morții.

Unde să-și găsească ascultător, sau cititor, sau privitor artistul care așteaptă de la semenul său, acea masă de toate meseriile, o recunoaștere, când totul e în dunga unei violențe mascate și defulate parcimonios prin frâne bruște și schimburi de viteză? Literatorul e, la rândul lui, ostenit de scris pentru nimeni. Într-un mijloc de transport în comun mai poți vedea câte un om cu o carte în mână. Dar ce se poate recepta între hâțâielile troleului, tramvaiului sau autobuzului? O dramoletă fără prea multe chei de receptare, cu multă dragoste, de care cititorul din mijlocul de transport nu are parte, probabil, cu multă acțiune, care-i menține adrenalina la nivelul celei a șoferului de mașină, cu mult sex, ca în filmele pe care le va vedea pe micul ecran de acasă, după ce-și va pune dvd-urile preferate.

De cealaltă parte, creatorul nu înțelege de ce s-au schimbat într-atât de mult gusturile oamenilor, încât cartea lui rămâne în librării, tabloul necumpărat sau concertul fără spectatori în sală. El crede în ceea ce face, crede în rolul modelator al artei, crede în realitatea pe care o vede, dar aceea e una statică, pe care o percepe stroboscopic, având senzația falsă că e unitară și coerentă. Cei mai de succes scriitori fie brutalizează cutumele lumii în care trăiesc, fie crează lumi paralele, unde scriitorul să se poată refugia, ca într-un vis cu monștri unde totul e posibil, dar se reduce doar la bine și rău, primul fiind învingător, dar muritor, celălalt învins, dar etern. Cheile de receptare pe care le folosește sunt diferite, vizând paliere de cultură așezate într-o scară, crede el, valorică. Doar că omul de azi nu are timp pentru subtilitățile lui stilistice, din ce în ce mai complicate, pentru a face față cerințelor celor din același domeniu. Omul de azi nu mai are timp nici pentru propria lui familie, de care se dezbară ca de cel mai inutil lucru. Și-atunci, la celălalt capăt al societății se adună o mână de învinși, care clamează dreptul lor la existență, dreptul artei lor de a fi recunoscută și pentru care unii și-au pus pe talerul existenței ultimele clipe de vlagă. Pentru toți ceilalați aceștia fac parte din lumea rataților, a celor ce cred doar în himere, când de fapt toți năzuiesc pe urma unor iluzii deșarte.