Triolet crescendo*

Triolet crescendo*

Nicoleta Marini (pseudonim pentru Nicoleta Mihai) a debutatîn 2002 cu volumul de versuri„Eterna primăvară”(Ed. Sitech, Craiova), postfațatată de regretatul critic craiovean Constantin M. Popa.Titlul, în tandem cu cel al volumului recent „Timpul s-a ghemuit în corole”(Ed. Brumar, Timișoara. 2020), decodează preferința pentru o poezie florală, sentimentală, cu arabescuri botticelliene.

Titlul volumului al doilea „Menuet pentru vioară” (Ed. Sitech, 2004) intarsiază pasiunea pentru muzica clasică, într-o educație a sensibilității estetice„în dialog cu Euterpe”, sugestie a unei poezii elegant reverențioase, ca în pași de menuet – vechi dans francez de salon, liniștit și grațios, în „sunetul de clavir”. Sunt două coordonate pe care se configurează universul poetic, la care se adaugă litera cuvântului scris. Astfel că, între filele cărții,poezia este o poveste din „culori, sunete, litere”.

Volumul recent se structurează în trei părți: „Emoții”, „Călătorii” și bineînțeles subiectul actual la modă „Carantină”.

Prima parte cuprinde o poezie lapidară,minimalistă în enunț, fără vocabule de legătură explicative, nominală, cu verbele acțiunii implicite, condensată în metafore cuminți, discrete. E o consemnare cu tristețe și melancolie a unor stări visate sau amintiri, sperate sau neîmplinite, de melopee tristă, „am gustat sărutul amar al dragostei risipite”(noapte)ori ușor de melodramă a suferinței în dragoste,„naufragiata poveste/ consumată pe insula Marilor Speranțe”(cântec trist), în decoruri de primăvară/iarnă, În peisajul natural, în care „ninge ca o răzbunare/ peste ferestre aburite de amintiri”,când „coboară noaptea păcat și răscumpărare” (departe), castanul devine arborele poetic, „castanul – unicorn pe obrazul ridat al Lunii” (rococo).,într-o poveste de dragoste, „concert pentru două viori de Bach” ((punct și virgulă).Familiară este prezența mării (consonantă cu pseudonimul „Marini”), când„marea are mereu altă culoare/ nu reușesc să-i prind nuanța”(briza), iar elemente marine devin metafore pentru stări și gânduri: pescărușul e clipa care „plutește zgribulită pe valuri”,existența precară, trecătoare, fragilă este „corabia de hârtie”ce„naufragiază pe insula albastră”(premoniție).Tonalitatea este piano pianissimo, fără acute care să distoneze cu nota gravă, poematică. O gravitate și sensibilizare în tiparul tradițional al notațiilor de romantică visătoare,în sonurile secolului trecut, feminitate sub rochii lungi, care ascund glezna provocatoare și-și declară visele în album cu amintiri ca de romanță.

Romantismul său e sub semnele clasice:excluderea urbanului, iubirea ca temă centrală -în mijlocul naturii, singurătatea,nocturnul cu astrul tutelar Luna- astrul omniprezent în peisajul pastelat, ba primăvăratic, cu iubire și speranță, ba iernatic, sub albul ninsorii, în „visul nopții de iarnă”,când chiar și fulgii de nea se pot converti în flori albe de primăvară etc.) Emotivitatea dominantă se mărturisește direct, chiar în titlu de secvență – „Emoții”.

S-a scris prea mult în tonalitatea aceasta și la fel se mai scrie prea mult, în preconcepția în cetățenită că poezia (cum tot e ea de genul feminin) trebuie decisă fie gravă, grațioasă, suavă, ca o floare-n glastră, în delicate„floricele pe câmpii/hai să le-adunăm copii”.

Promisiunea unei poezii de esență mijește însă în unele poeme stilizate poetic cu finețe, eliberată de intimism sentimental: „la țărm sămânța caută pântecul din care prinde viață/ un zeu te-a însemnat/ în cer plouă cu îngeri boemi/ și ursitoarele se întorc acasă”(botez).

În partea a doua „Călătorii”,teme, motive, stări dominante de la început se regăsesc ca fundal, dar discursul liric e ușor distanțat de primul, mai enunțiativ, în poeme mai lungi, cu versuri preponderent verbale (mișcarea e esența călătoriei doar), care se rostogolesc unele din altele, sacadat, ca rafalele unei mitraliere, rotunjind povestea din poem „vântul e ascuțit/ pământul nu se mai vede/ o avalanșă se prăbușește asupra singurătății” (poveste în marea înghețată).Tonalitatea e mai dramatică, eliberată de edulcorări, ca o „nuvelă de Cehov”, „dansează în dans nu poți să mori/ ești ca Dumnezeu în singurătate” (ofranda),cu ,ceva din asprimea rusă de peisaj siberian„cerul coboară pe munte/ eu locuiesc într-o scorbură acolo/ într-o mica chilie unde aștept/ ca fumul din izbă să danseze” (speranță),ori e „un pahar de vin roșu diluat de vedenii”, cu „gust shakespearian”.Cu un plus de prospețime, este chiar ușor persiflantă „nu am știut că iubirea are măsuri diferite/ că iubirea mea e zero light pentru tine”, Poemul emblematic întru autodefinire a condiției sale poetice este „femeia elf”:„a fost odată o femeie care-i scria Lunii/ Luna îi răspundea ori de câte ori mergea la culcare”.

Partea a treia, de impact, deși abordează un subiect devenit general,care s-a depoetizat prin suprasaturație, cu omniprezența sa de la știrile matinale până la „bună seara, copii!”, autoarea exersează un discurs liric complet diferit, narativ, chiar cu dialoguri, mai în ton cu sensibilitatea estetică actuală,într-o schimbare de macaz spectaculoasă, în trendul epicizat, de notare a cotidianului urban,aparent banal, dar căruia știe totuși să-i găsească nuanța dramatică existențială, într-un timp globalizant devalorizator, „insomniile mele/ cel mai elocvent exemplu al globalizării culturale/ verzi roșii sau albastre cu picățele albe”(carantină 1).

Sunt șapte poeme „carantină”, ca pentru fiecare zi a săptămânii și apoi de la capăt. 

Coboară în proza cotidianului din spațiul locativ de la bloc,chiar cu personaje proprii peisajului, unele în note umoristice: Tanti Nuți care a uns cu apă sfințită clanțele, și care  se sperie la vederea măștii, ca de hoți: „ce faci , mamă, cu mască? noi nu avem covid pe scară/ aseară am dat cu tămâie la toate etajele” (carantină 5) Madam Georgescu, Alex, ori„Andrei a lui nea Nelu care trăiește cu aia măritată”, mamaia Floarea lui Brad luată cu izoleta, tanti Veta care deține„trei giga informațiii” despre cei bolnavi de covid, notați alfabetic, pe care doctorul o întreba politicos „care e curba cazurilor?” (Carantină 6).Relatează întâmplări din realul zilnic„din imediata apropiere”, pe care, „cu o dezinvoltură atent controlată”(Julien Caragea) le transformă în flash-uri cu blitz.Decorul e schimbat, urban, casnic chiar, schițat în răspăr, într-un limbaj al momentului, , specific mediului și anturajului  de carantinare, cu ploaia care „va trece capricoasă/ într-o mașină de fițe la giratoriul de nori (…) fără mască de protecție în ton cu nuanța mașinii”,ploaia care „cădea pe străzi/ într-un amestec străveziu cu igienol”, când lipsa tandreții e interzisă prin lege„a ne lua de mână e împotriva oricărei ordonanțe/ formulate de o comisie strategică”, ca-ntr-un film SF al dezumanizării.Cu îndemnul„poartă mască” ,„ai o vacanță de neuitat pe drumurile patriei!”conchide în derâdere, satiric, parodiind sarcastic sloganele triumfătoare de altădată.

Autoarea dovedește că poate aborda formule diverse de scriere, rămânând la latitudinea sa alegerea căii potrivite, dar și câștigătoare.

  • Nicoleta Marini, Timpul s-a ghemuit în corole, Ed. Brumar, Timișoara, 2020.