Un pseudoepistolar cu puternice tușe elegiace, câteva mici proze suprarealiste, un șir de panseuri tăioase, sonete și poezii cu aură baladescă, poeme scurte în maniera lui Ion Pilat și un număr consistent de texte ce reproduc intimele aventuri ale eului ”prin viața de afară” și, mai ales, prin cea lăuntrică, inepuizabilă, infinită, alcătuiesc cea mai recentă prezență editorială a lui Ioan Moldovan*. Prin titlul său, Viața fără lume, volumul se situează în simetrie cu acela de debut, Viața fără nume (1980), sugerând – dacă nu încheierea unui anotimp al creației – cel puțin un moment de răscruce. Un salt de la trăirea anonimatului la  ființarea în singurătate care cuprinde, ca într-o paranteză, întreaga creație a scriitorului. Sugestia este că pandemia, care i-a lăsat pe mulți ”fără lume” sau, în orice caz, fie și temporar, în afara realității cotidiene, i-a impus autorului recalibrarea energiilor și capacităților lirice, în împrejurările nefaste ale recluziunii forțate, redescoperirea/revalorificarea normalității strict personale (starea de poezie), singura capabilă să mențină, la cote maxime, viața de fiecare zi a poetului. Oricum, o formă sigură și verificată de supraviețuire, deopotrivă în fața agresiunilor exterioare, dar și a semnelor nevolniciei adusă de trecerea anilor. O supraviețuire a cărei unică și stenică bucurie este aceea de a fi (încă) viu, de a viețui cu și dincolo de toate: ”Mi-aș dori doar atât: pe fumul vălurind deocheat/ Să pot, ca pe o ultimă filă, cu cenușa-mi să scriu/ Că, de fapt, am ajuns, că sunt acasă, că-s viu” (acasă) sau: ”Scriu rînduri, beau vin, sunt viu/ Scriu alte rânduri, mai beau, sunt viu” (prostioare). Principala sursă a melancolizării de ființă este, firește, timpul, iremediabila lui trecere: când în jur se golește totul de toate, datoria Poetului rămâne acea de a privi în abis, spre a putea percepe cât mai clar sfârșitul și începutul, spre a înțelege viața tot mai reală, care se îndepărtează inexorabil de poezie înlocuind-o cu golul inutilității: ”Mileniul moare încă o dată/ cerul plumburiu imnurile liturghiile bolile de genunchi/ minciunile nemuritoare ale politicii mii de pungi de plastic agățate/ în arbori spre Emaus/ se descarcă cu vuiet peste tot// orice alt mesaj devine inutil” (mesaj). Față de lumea hăbăucă ce pulsează dincolo de creație, Ioan Moldovan mobilizează întreg arsenalul lucidității, realismului și ironiei sale ce refuză cu obstinație orice tentație de a-și (mai) face iluzii, de a se (mai) lăsa pradă capcanei din deșertăciunea marilor proiecte. Mare norocos al propriei vieți, guru al nerăbdării, trist între triști, copist pe malul râului, ajuns în punctul în care ceremoniile realității și-au retras puterile, Ioan Moldovan resimte tot mai presant, precum Oscar Wilde, oboseala vieții (taedium vitae), plictiseala în a mai glorifica mainimicul. La ceasul când bătrânețea nu e subiect, nici predicat, nici măcar parte secundară de propoziție, poetul descoperă limita fragilă dintre a fi și a nu fi, marele hotar care desparte de ceea este și va fi mereu: ”În ultima vreme – și mereu e ultima vreme -/ mă ocup cu îngroparea: mamă-tată-frate-veri-unchi// Să vedem cine urmează// Mă pregătesc și eu/ Nu-mi tresare sprânceana/ N-am vreun rictus/ Sunt groparul averilor tribale” (gropar); sau: ”Oriunde m-ascund moartea părintește/ Îmi trimite vorbă să pornesc spre insulă// O insulă pe care niciodată n-am văzut-o/ Și dacă aș fi văzut-o/ tot atât de muzicală va fi aria Dânsei/ Acoperind toate vocile” (aria Dânsei); ori: ”sunt resemnat/ sunt mortul ioan urmașul/ pe linie directă/ a viului ioan” (un boet care nu se leagă).

   Personaj ficțional, cu o consistență fragilă, difuză, incertă, ce asociază eternul feminin cu trecutele mari iubiri și cu identitatea acelui ceva ce există dincolo, Dânsa este, în fond, eroina lirică din Viața fără lume. Ea întrupează imaginea neclară a apropierii de sfârșit, ei îi sunt consacrate dubitațiile, incertitudinile reflexive și  interogațiile poetului, și tot ei, pseudoepistolele care încep invariabil cu aceeași formulă de adresare – Dragă – și care exprimă, cu deplină autoironie, toate trăirile izvorâte din singurătatea sa ofensatoare: ”Nu mă întorc să văd, dar știu că ești bătrâna mea doică, ori colega de liceu/ și de bancă/ ori poate chiar Împărăteasa/ ori Nu/ aducând aici pe terasă întrupări contemporane, precum tinerele la urdinișul/ sălii de fitness -/ orice va fi însemnând asta/ Nu știu dacă mai am timp: Femeia de Serviciu a Curții Noastre mă anunță/ conspirativ/ că sunt și eu una dintre țintele acestui dictator automatic cu ochelari de/ distanță/ că nu mai păsuiește pe nimeni” (Dragă).

Consecvent unei stilistici inconfundabile și manipulând cu aceeași dexteritate registre lirice tot mai unitare de la o carte la alta, Ioan Moldovan paginează în Viața fără lume o variantă de sinteză a poeziei sale ce reiterează, de la un capăt la altul, cutumele universului său poetic.

* Ioan Moldovan, Viața fără lume, Editura Junimea, 2020