„Nădușală“ nu glumă, pe minus patru  grade, încătră ceasurile amiezii în teritoriile mele natale, acoperite peste tot de nămeți ce strălucesc ici-colo, pe unde soarele revarsă zgîrcit buchete de raze, desenînd șmecherești replici la inefabilele „zăpezi de altădată“ ale iernilor naturale de acum jumate de veac, din vremurile copilăriei mele neasemuit de frumoasă.

Mă-ntorc acasă de la cele îndatoriri domestice, pe drumul pe care mașina mea îl parcurge stil pilot automat. De la intersecția Chintinici la dreapta, doar bortele din asfaltul peticit ca la concurs îmi zguduie somnolența pe care căldura din mașină mi-o induce. Apoi, privirea-mi e străpunsă de irizări ciudate, ce valsează aproape de linia orizontului. O fi ploaia ursidelor ce prefațează solstițiul de mîine?!, încerc a mă convinge, scrutînd mai preocupat scăpărările strălucinde ce se hîrjonesc în văzduh, precum dansul ielelor cele de bine prevestitoare…

Carevasăzică, înaintez moldovinești, cotropit de spectacol, încredințat că Cerul îl săvîrșește doar pentru mine… Mare dezamăgire cînd, sedus fiind, realizez că diafana poezie e doar o iluzie stîrnită de un prozaic fuior de fum, care se ridică de la alambicul vaisemanatului roznovenilor și se răsfiră haotic înspre vălătucii de nori cenușii de deasupra țarcului din dreapta drumului. Chestia mă eliberează total de visare, căci mă surprind vorbind singur:

– Băi, al dracului telectual! Cine altul ar mai fi avut tupeul de a propti gardul țarcului tocmai în țuțurucul malului drept al gîrlei?!…

Observ că în țarcul cu pricina se ițesc și coșmelia unui gater, și o stivă balșoaie de butuci de brad, și mă mînii de-a dreptul:

– E clar, acesta-i voievodul Roznovului, căci nici măcar moșierii Roznovanu (Nicolae și Gheorghe) n-au îndrăznit să-mprejmuiască prundul albiei majore a pîrîului, folosit în devălmășie de poporul Chintiniciului, mai ales ca loc pe unde să-și mîne vitele la păscut, pe islazul din lunca Bistriței!…

Nu mai știu de cîți/care sfinți am pomenit… N-am apucat a număra, căci m-a furat iar peisajul…

Adică, îmi continuidrumul spre casă, traversînd podul Trandacira, pe sub care se strecoară o panglică alb-albăstrie, lată de trei-patru metri. E albia pîrîului Iapa, a cărei apă a-ncremenit de îngheț. La vreo 50 de metri în amonte, printre salcîmii plantați de fostul viceprimar Milucă Oțel și supușii săi de la 416, zăresc doi creștini ce migăiesc pe gîrla înghețată.

Mă dumiresc: sînt la prins pește. Unul pălește creștetul bolovanilor cuprinși de gheață cu un baros de vreo 10 kile, în nădejdea că sub ei și-au ales culcuș de iarnă vreun boiștean sau clenuț, vreo moină sau mrenuță. Cînd are noroc, companionul său culege cu sita de cernut făină puținii chitici ce ies amețiți la suprafață, în ochiul de apă format pe locul bolovanului sfărîmat de lovitură. De bună seamă, îmi aduc aminte de anii cînd și eu, cu frate-miu Mihai, umblam după chitici, cu ciocanul. Pe atunci, veți consimți, înghețul prindea gîrla Iepii cu debitul de cel puți 3 ori mai mare, căci seceta nu pecetluia orice… inclusiv chiticărimea, care, n-așa?, avea unde prospera…

Și la dibuit chitici cu barosul eram în competiție cu băieții din cotună și nu numai, căci numai cine descindea primul pe traseu avea șansa a se-ntoarce acasă cu un castron de plevușcă. Asta însemna că spărgeam toată bolovănimea, începînd din dreptul casei lui Jănică Roman și pînă la gospodăria lui Ticu Dochița, traseu de vreun kilometru, parcurs în cea mai mare parte la adăpostul luncii. Ceilalți pohtitori – și erau destui, pentru că iarna chiticărimea are, fiți convinși!, alt gust, alte calități – trebuiau să aștepte dezghețul ș-apoi un puhoi, care să redistribuie bolovănimea în albia pîrîului.

Prin urmare, în fiece zi pîndeam dacă a înghețat gîrla, cu barosul, sita și coșteiul din pînză de in la îndemînă, pe deplin pregătit să purcedem la drum, căci tare iubeam astă aventură. Logistica asta gata preparată nu făcea doi bani fără aparatul muscular al lui frate-miu Mihai, mai mare cu şapte ani decît mine. Așa că tot mama, buna de ea, „negocia“ cu el să mă-nsoțească, adică să mînuie barosul. Evident, că n-avea încotro, așa că
ne-nfingeam la drum încălțați cu cizme de cauciuc, el cu barosul la spinare, eu cu sita și coșteiul la subsuori. Cam două ceasuri dura distracția noastră, timp în care burdușeam coșteiul cu vreun kil de mrenuțe, clenuți, moine, porcănași. Ne-ntorceam acasă biruitori nevoie mare, căci eram primii care se puteau fuduli cu asemenea captură în plină iarnă, drept vă spun…

Acasă, misiunea mea era să curăț chiticii de mațe, să-i clătesc în două-trei ape și să-i pun la zvîntat pe-un ștergar din cînepă. Mama deja avea două oale pe plită, una în care înfierbîntase borșul de putină, preparat răzășește, din huște descîntate cu un smoc de cimbru uscat și cu trei crenguțe de vișin, toate mîntuite cu apă din prima căldare umplută de la izvorul din cierul lui Moș Ion Tărcăoanu, exact la crăpat de ziuă.

În a doua oală, se hîrjonea o adunătură de rădăcinoase tăiate cubulețe, îmbrobodită sfios cu vreo cinci linguri de zarzavat de la borcan, și-un căpăcel de bulion din pătlăgele crescute lipovenește, chiar în grădina noastră. Ei, peste astă adunare, mama prăvălea mai întîi borșul fiert, apoi chiticărimea din castron. Cam cinci minute se zbînțuia în oala de pe plită „alchimia“ făurită de buna noastră mamă.

Imediat îi lua locul obștescul ceaun din tuci, în care se croia aurinda și aburinda noastră mămăligă. Ăst timp, se răcorea delicatesa gurilor noastre mereu flămînde – borșul de chitici, pe care mama îl descînta și cu doi cotori de leuștean și ni-l distribuia în străchini mari din lut, borș pe care-l dumicam împreunat c-un guguloi de mămăligă fierbinte, dar și cu cîte-un chipăruș, atît de iute încît și-a doua zi te ustura borta dosului.

Carevasăzică, imediat după podul Trandacira, la intrarea în comună, pe partea dreaptă a caselor, începe parohia Piatra Șoimului. La vreo 100 de metri mai jos de hotarul cu satul Luminiș, îl zăresc pe preotul Gheorghe, ieșind maiestuos din ograda lui văru-miu Vasile Socea. Îl escortează devotatul său dascăl Culiță Mihăilă, tot rotunjor la trup, tot „iute ca brînza cea de nouă lei kilu“, cum se vindea la cooperativa sătească, pe vremuri.

Părintele calcă sănătos, ca în Bucovina de unde se trage, cu pas arcuit și ferm, cam cum urcă Dealulul Bogoslovului înspre stîna sa pesrsonal-pastorală, de pe muntele Gorganu. Un munte e și părintele, semeț adică, dar și degrabă necruțătoriu cu cei ce nesocotesc rînduielile bisericii sau, cum se zice acum, nu respectă standardele.

Țîrcovnicul, cu mult sub „ecartamentul“ popii, păstrează religios distanța, pîndind ocazia de a o zbughi reglementar către următoarea poartă, dînd tonul la troparul Nașterii Domnului, pe care-l întărește baritonal părintele Gheorghe Nistoreanu. Sînt deja în ogradă la Ilarie, gospodar de frunte al comunității. Nu zăbovesc, pleacă mai departe, casă după casă. Frigul pișcă nemilos, iar cei doi își continuă misiunea, urmați de trei copilandri încovoiați de niște trăiști haiducești, prea dolofane pentru umerii lor firavi. Pare nefiresc, adică, fără zumzetul creat, odinioară, de cetele de copii, pe post de antemergător al parohului, ce aducea credincioșilor Marea Veste a Nașterii Domnului.

Ajuns acasă, Rodica, „nevasta care stă la mine“ mă avertizează:

– Vine părintele, e în cap’tul drumușorului, acuș’ iese de la țața Marcica lu’ Bițu ș-ajunge la noi!…

Pînă la noi, mai are de intrat în 4 case, îndestul timp încît să tiutiunesc o țigară. Văzîndu-mă, titulara mă ocărăște parcă s-o audă popa:

– Acu’ ți-ai găsit să fumezi, să-i sufli părintelui putoare de țigară în nas?!… Ia de aici cățuia, umple-o cu jar și pune-o la îndemînă lîngă ușă, pe cerdac, ca să tămîieze părintele!…

Execut întocmai, rămînînd ca popîndăul, în așteptare…

Părintele Vasile Hanganu, parohul bisericii Luminiș, survolează și ulița noastră, parcurgînd același ritual, firește. De mulți ani, nu s-a mai auzit pe la noi freamătul vestirii Ajunului, dezlănțuit de-o gașcă de antemergători care sminteau liniștea domnitoare peste mineralitatea amuțită de belșugul zăpezii. Mă socot norocos, căci strigătele „Ooo, Nihohooo!“ mă-ncarcă de aduceri-aminte…

Și da, în curte-mi intră vreo 10 băitani de vreo 10-12 ani, bine echipați, cu trăiștile deja umplute pe un sfert, care – e clar! – așteaptă și de la noi răsplata pentru lucrarea lor. Toți primesc de la gospodina casei tainul, cată poarta către vecinul Marcel Bofan, apoi mulțumesc și pornesc iarăși la treaba lor. După vreo 10 minute, ajunge dascălul Mihai Ploșniță, urmat de părinte, amîndoi vestindu-ne Întruparea Domnului și urîndu-ne cele cuvenite de Sfintele Sărbători.

Totdeauna e o încîntare să-l asculți pe preotul Vasile. O bucurie anume te încarcă, văzîndu-l atît de dedicat parohiei, bisericii, neamului românesc. Și-acum e grăbit, însă trei minute de dialog tot înfiripăm. Vorbim despre Catedrala Națională, despre parodia ce fu recentul referendum, despre Centenar, despre… Consimt că o anumită sminteală se tot insinuează perfid în lumea de azi, că fiecare ar trebui să facă, la locul său, mai mult pentru păstrarea obiceiurilor și datinilor strămoșești, creștinești. Pentru noi, pentru identitatea noastră, adică…

Mărturisesc că, stîrnit de mîhnirile părintelui Vasile, mă tenta să comit o scriere despre valorile nației noastre, despre iminența respectării și cultivării lor. Mă surprind, însă, năpădit de aducerile aminte ale copilăriei, asociate acestei premergeri a Crăciunului. Perioadă în care iarna era iarnă, cu belșug de zăpadă naturală, cu efervescență atotstăpînitoare. Cînd în ogrăzi, pe ulițele satului și pe dealurile din preajmă albul era de-o, și pentru veșnicie, parcă. Cînd sătenii își rostuiau treburile gospodărești cu temeinicia priorităților. Cînd nevoi erau, dar nu atît de stringente, și stridente, ca astăzi. Cînd toată suflarea satului știa ce e frica de Dumnezeu, în respect față de vîrstnici, de preot, de învățător.

Nicicînd nu fu mai frumos…

Uite-așa, cam așa așteptam sărbătorile de iarnă, pe vremuri. Învățînd colinde, pregătind Steaua, Țăpucul sau Lucanul. Iar noi, copchilaraia „din cotună“, trepidam de nerăbdare să mergem cu „NIHOHO“, cu Ajunul adică, însoțindu-l pe părintele Mihai Cotfas, Dumnezeu să-l odihnească! Ce om minunat a mai fost. Părintele Mihai m-a făcut să deslușesc că de Dumnezeu nu trebuie să-ți fie frică. Dumnezeu înseamnă dragoste și iubire. De semeni, de reperele morale, de condiția umană. Înseamnă respect, prețuire, generozitate, solidaritate și altruism față de cel de lîngă tine. Iar cei care, în trufia lor, arată altă conduită, da, să aibă frică de Dumnezeu!…

Așadar, o ceată de vreo 20 și ceva de băieți deschideam pîrtie părintelui, ca să intre în curțile gospodarilor, strigînd din toți rărunchii „Ohoho, NIHOHOO!…“ La șolduri, aveam trăiști îndemînoase, în care să încapă merindele pe care gazdele ni le oferau cu generozitate. Cel mai adesea primeam nuci, pe care, amuzate, gazdele le aruncau în zăpadă, în fața ușii, anume să ne repezim a le culege, claie peste grămadă, întreaga gașcă de umblăreți. Știam, bunăoară, că la Cutare I primeam mere, la Cutare II alune, la Cutare III colaci, marfă mai rară, pentru care bătălia devenea mai aprigă. Nu de puține ori, o luam de-a zburda înspre casa lui Cutare III, care de fiece dată ne pregătea delicatese, după care, cu traista plină, înghețați de la picioare pînă-n vîrful capului, o puteam tăia spre casă, să ne pregătim pentru o altă „misiune“, colindatul…

Ooo, Nihohooo/ Ieși, părinte, de-acolo/ Și te bagă dincolo!…

De cele mai multe ori, Cutare III, bunăoară, ne trimitea înapoi după părintele Mihai, care mai adăsta la un pahar de ceva, în casele anumitor gospodari. Unii chiar n-aveau fete de măritat, însă popa „pețea“ el cîte un pahar-două, uitînd și de noi, înghețații din drum, și de oamenii care-l așteptau cu nerăbdare, ca să scape de-o grijă, pentru că în gospodării încă mai erau treburi de terminat, adică.

Prin urmare, ne întorceam la casa în care zăbovea părintele și urlam din răsputeri: „Oooo, Nihoho/ Ieși, părinte, de-acolo/ Și te bagă dincolo!“ – îndemnuri auzite de la cei mai mari decît noi și slobozite premeditat, înainte ca popa să se aghezmuiască și să
n-apuce a ajunge la fiecare casă, în parte. Și s-a întîmplat ca noi să începem colindatul, iar popa să nu sfîrșească umblatul decît pe înserat, tîrziu…

Umblam, care-va-să-zică, cîntînd „Trei păstori“, pînă pe la miezul nopții, oprindu-ne mai întîi pe la rude, care, de regulă, ne și primeau, ne și dădeau, pe lîngă colac, și un bănuț, cîteodată. Ne întorceam acasă, răpuși de oboseală și de frig, preocupați că în prima zi de Crăciun, dis-de-dimineață, pornim din nou pe la casele oamenilor, cu Steaua. Unii ne mai primeau, cei mai mulți, însă, nu, reproșîndu-ne că s-au săturat de noi, călcîndu-le bătătura și cu Ajunul, și cu Colinda, și cu Steaua, în doar 24 de ore.

În vremurile de azi, iată, e un eveniment să mai vezi copii umblînd cu Ajunul, cu Colinda sau cu Steaua. Cei de leatul meu știu că majoritatea covîrșitoare a celor care „săvîrșeam călătoriile“ sezonului sărbătorilor de iarnă eram sărmani. Însă, era prilejul de cîștiga un bănuț, de a căpăta delicatese pe care mulți nu le aveam acasă, și nu ne era rușine. Rușine n-au nici unii de astăzi, care-și fac ajunul și veacul cerșind agresiv, prin parcări, la moluri și prin alte intersecții.

În vremurile de astăzi, ziceam, în puține locuri se mai păstrează și cultivă anumite tradiții, obiceiuri strămoșești.

De aceea, zic, e un privilegiu să vezi, mai ales, copii și tineri cărora nu le e rușine să umble cu Ajunul, Colindatul, Steaua Țăpucul sau Capra… De bună seamă, văzîndu-i, te năpădesc amintirile vremurilor de demult, ale zăpezilor de odinioară…