Cronica lui Tomozei parcă ar fi scrisă în plin curent feminist al începutului de secol 21, când mișcarea Mee Too răsună în lume, ba cu îndreptățire, ba cu ostentativitate și exagerare, ba meritat, ba nemeritat așa cum s-a întâmplat cu toate mișcările subsumate woke-ismului, trezirii sociale. Ei, nu e prima oară când o intenție bună  se denaturează, căci tot ce e excesiv la un moment dat, strică. Și primejduiește însuși sâmburele bun din care a pornit!

Dar cronica și atitudinea lui Tomozei față de un scenariu de film se referă strict la începutul anilor 60! Când mai degrabă preceptele erau preponderent bolșevice, iar mâna sovieticilor încă ne urmărea ca o amenințare. Cu toate astea, este vorba despre o atitudine profeministă limpede, tranșantă. Găsesc, dincolo de exercițiul frumos al redactorului de la revista Cinema , ceea ce  era poetul la acel moment , și un ecou înduioșător al propriei povești de viață. Mama lui, Franța, care venea dintr-o familie relativ înstărită dintr-un sat argeșean, rămâne grea în anul 1935 și vrea cu tărie  să își apere plodul, ”copil din flori” cum se zicea cu un aer de compasiune ușor depreciativă,în epocă. Curajul acesta nu era defel binevăzut într-o societăate țărănească ultraconservatoare. Era chiar o rușine pentru familie!

Așa că tânăra viitoare mamă fuge de acasă (de la familia ei numită Stăncescu) și cu propriile ei forțe ajunge la București și se duce la leagănul caritabil Sfânta Ecaterina (cel care se află  nu departe de Arcul de Triumf). Aici aduce pe lume un copilaș pe care-l numește Gheorghe( cu tată necunoscut)  și mai rămâne în același leagăn o vreme, alăptându-l nu numai pe micul Gheorghe ci și alți copii orfani de acolo. Întâmplarea (și ce întâmplare!) face ca marea actriță Maria Filotti să ajungă la Leagăn și să boteze câțiva copii  de acolo. Pe certificatul de botez figurează numele nașei. Mai târziu, Franța Stăncescu  se tocmește slujnică, își crește singură copilul (Gheorghe Stăncescu) până când, peste câțiva ani întâlnește un bărbat bun la suflet și intreprinzător, care se îndrăgostește de ea: domnul Tomozei, îi înfiază băiețelul și o ia de nevastă.

Asta e povestea poetului și  numelui său de familie pe care l-a dobândit la înfiere și care l-a consacrat ulterior. Ce poveste !

Și acum să vedem povestea personajului din film, femeia curajoasă care înfruntă lumea satului, personaj  întruchipat într-o istorie scrisă de Alecu Ivan Ghilia, în interpretarea bunei  prietene a poetului, actrița Silvia Popovici (era soția politicianului Maxim Berghianu). Subtextul poveștii ar vrea să spună că mentalitatea anilor 30 când se născuse Tomozei ar fi fost cumva depășită (mai umană poate) de mentalitatea anilor 60. Ceea ce nu prea cred că era adevărat.

Dragoste lungă de-o seară, un film în pregătire (1963). Consemnare de Gheorghe Tomozei

E un titlu frumos, deși parcă seamănă cu altele cam romanțioase, silit atractive La vârsta dragostei (a fost și un film argentinian care se chema așa), Un surâs în plină vară, Sărutul de dimineață. Mă rog…

Prozatorul Alecu Ivan Ghilia cunoscut prin cărțile sale ”Cuscrii”și ”Ieșirea din apocalips” ca și prin numeroasele-i reportaje, a scris un scenariu de film pe teme foarte actuale, îngăduind desfășurarea unor evoluții umane interesante. Formula de la care a pornit este – voit-clasică: acțiunea gravitează în jurul unor surori (trei, prin tradiție,care trăiesc destine aparte). Cea mare a avut o dragoste nefericită, și resemnarea, cenușiul, par s-o cuprindă, definitiv, cu încetul.

Mijlocia, Maria, are o ”dragoste lungă de-o seară” cu un flăcău chipeș, Mihai, care o uită. Părăsită, Maria naște un prunc și teama că satul o va stigmatiza e gata s-o doboare: ea străbate ulițele cu priviri ferite, o undă de tragism o învăluie. Dar copilul e copil, el își ridică privirile spre cei din jur, limpezi, cuceritoare. Cu Maria nu se va mai repeta drama miilor de femei cu copii din flori, schilodite sufletește de brutalitate și ipocrizie. Fiindcă în jurul ei e un alt sat, e satul zilelor noastre în care oamenii muncesc într-un fel nou. Mezina familiei iubește un tractorist și în gesturile ei școlărița se trădează cu gingășie. Ileana știe să-și apere dragostea.

Numai povestind aceste trei destine și  filmul ar fi fost interesant de urmărit. Dar Alecu Ivan Ghilia a păstrat în acțiunea și alte personaje, ca președintele gospodăriei sau Mihai, care sporesc caracterul dramatic al episoadelor și le dau consistență. Și toate astea într-un sat moldovean.

Dar de turnat, filmul se turnează în comuna Stremț, din vecinătatea orașului ardelean Alba Iulia.

S-au înfruntat două puncte de vedere. Scenaristul susținea că deplasând acțiunea în altă regiune decât unde a fost inițial imaginată se va pierde din autenticitate, în plus, interpreții vor fi puși în fața unor greutăți însemnate, ei trebuind să vorbească, firesc, ca în Ardeal. Mai exista pericolul ca rostirea unor fraze, utilizând o pronunție specific dialectală, să anueleze unele efecte, creând nedorita tentă comică.

 Regizorul Horea Popescu a intenționat -și după cum se vede a reușit- să realizeze exterioarele filmului într-o comună aproape de cea în care a copilărit și pe care o cunoaște  deci foarte bine, considerând pe bună dreptate că o dramă ca a Mariei Precup nu poate fi localizată cu strictețe în vreun colț al țării, ea putându-se întâmpla oriunde.

Sosit în Stremț, te poți întreba ce au găsit realizatorii filmului în această comună, întrucât e mai ”filmic ” acest peisaj decât altele? Comuna are o organizare puțin ciudată: e întinsă de-a lungul șoselei, ulițele pornind din ”drumul mare” nu merg prea departe și nu întâlnești de fapt știutul centru al așezărilor rurale. Lăsând o impresie de neterminat, de risipire haotică, comuna amintește de trecutul când oamenii erau legați de bucata de pământ pe care o aveau  – oriunde ar fi fost ea – și-și clădeau casa acolo, în singurătate, cu porțile închise, cu ferestrele zăbrelite.

Vizionând  materialul filmat am rămas cu totul impresionat de frumusețea severă a locurilor cărora cu ușurință, nu le vedeam șanse în film. Și pentru că am ajuns la acest capitol, trebuie, mă  grăbesc să spun-printre primii – ceea ce după premieră se va recunoaște unanim:calitatea imaginii la Dragoste lungă de-o seară îl recomandă pe autorul ei, operatorul Nicu Stan, ca pe unul dintre cei mai dotați competitori într-un moment în care există talente viguroase.

N-aș fi crezut cu o zi înainte, când călătoream într-un autobuz cu tehnicienii filmului, că tânărul cu chipul înnegrit de soare din fața mea poate să realizeze lucruri atât de mature, cu siguranță de maestru. Nori halucinanți străbat, implacabili, peisaje văratice (nici dacă ar fi desenați  pe cer acești nori n-ar fi fost atât de sugestivi.)Spicele au o legănare muzicală, iar chipurile oamenilor,brusc apărute pe ecran în prim planuri desăvârșit încadrate, continuă peisajul unitatea arhitecturală a imaginii fiind astfel asigurată. La rândul lui regizorul Horea Popescu încearcă-la al doilea film încredințat- modalități noi, verificări de mijloace, pe care le dorim fructuoase. Cum va fi noul film? Un rol capital îl au regia, montajul și muzica, și orice anticipare e neavenită. Fără prețiozități, mai alertă în desfășurare, renunțând la efecte teatrale și la note bombastice, regia poate să realizeze un lucru renarcabil,ceea ce nu…(Uitasem, Horea Popescu m-a rugat să nu mai amintesc de  Omul de lângă tine.Semn bun…)

Despre interpretare e mai greu să vorbim deocamdată. Actori de mare talent ca Sandu Sticlaru, Silvia Popovici, Grațiela Albini,debutanți în film ca Octavian Cotescu, Gheorghe Oprina, Mircea Cojan,Traian Stănescu sau aflați la al doilea film ca Ilinca Tomoroveanu, dau viață unui scenariu merituos. Decorurile vor fi semnate de Liviu Popa. Asistența de regie e asigurată de Mircea Iva, iar muzica de Liviu Glodeanu. Pentru toți aceștia,tehnicieni și actori, filmul e o dragoste de-o viață.!” (Gheorghe Tomozei)