N-are nicio cămașă neagră. Nici haină neagră nu are. Trebuie să-și cumpere.Destul de repede. Taică-su trage să moară. Ce vorbă tâmpită! Cum să facă asta un om? Orice om normal la cap trage să trăiască, se prinde de viață cu toate puterile lui. Care-i sunt copiii, dacă are, perechea lui, părinții, dacă-i mai are, rudele, prietenii, planurile, amintirile. Dacă moare, totce a făcut, a văzut, a trăit,tot ce a fost important ori doar de umplutură pentru el nu va mai exista.Și atunci cum să nu tragi să trăiești?
Cămașa o să și-o ia de nouă, vine direct pe piele și nu știe cine-a purtat-o înainte, dar o haină sigur găsește pe la vreun second-hand. Sunt peste tot în oraș second-uri, au lucruri de calitate, de firmă, nu ca rahaturile scumpe și proaste de prin magazine. De cele din mallnu te poți apropia, celelalte sunt chinezești și, după o-mbrăcare și-o spălare, s-alege praful de ele. Nu poartă sacouri, însăar fi bine să aibă unul în șifonier, să fie.
Azi nu mai e o problemă îmbrăcămintea, ca pe vremea copilăriei lui. Aveai bani, dar nu găseai. Generația lui taică-su a dus-o și mai prost: nici n-avea bani, nici haine nu erau.Fusese războiul, era sărăcie. Cârpeau și cârpeau până când nu mai era loc să pui un fir de ață. Bunicii lui au prins vremuri și mai rele. Hainele se făceau în casă, dacă aveau lână sau in. O pereche de pantaloni, o fustă, o cămașă, altă cămașă și cam asta era tot. Ba, și ciorapi. Țineau cât țineau, apoi începeau să pocnească, lâna nu rezistă, se duce repede. Și puneau petece peste petece. Acum e lux! Doi lei o cămașă, cinci lei o pereche de pantaloni,10 lei un pulovăr, 20 de lei o geacă. 30 de lei o pereche de pantofi. Curele, șepci, pălării, genți, blugi, ce vrei și ce nu vrei. C-o sută de îmbraci din cap până-n picioare.Și mai bei și o bere.
Săracul taică-su! Hârâie, încearcă să vorbească, cere din priviri ce-o cere, fiindcă mâna n-o mai poate ridica, s-arate. Mai mare mila, dar ce să-i facă? Așa a lăsat Dumnezeu lucrurile, ca bătrânețea, o dată ce intri în ea, să fie din ce în ce mai urâtă. Să nu mai poți merge, să nu maiai dinți în gură, să nu mai vezi bine, să slăbești, să surzești, să te tâmpești. Să nu mai înțelegi ce se-ntâmplă. Ajungi ca vai de tine, încât nici măcar nu mai ai chef să continui. Ceilalți, într-un fel, te îndură: nu secade să dorești moartea cuiva, mai ales a unuia de același sânge, dar parcă totmai bine e să nu te chinui. Și nici pe ei, cu văicărelile, neputințe și lacrimile tale, cu ticurile și disperarea ta. N-au ce să-ți facă, n-au cu ce să te ajute. Îți dau apă, mâncare și, dacă au bani, medicamente.
Așa că, la un moment dat, ți se urăște de viață. Te saturi de tine, te saturi de ea.
De asta unii trag să moară.Fiindcă e mai cinstit așa. Ieși din joc și nu mai încurci pe nimeni. Când nu mai poți mânca, nu te mai poți spăla, când îi întristezi pe toți cei care te văd întins pe pat, cu ochii-n tavan, privind fix, la nimic, ce rost mai are? Ești ca becul cu filamentul dus, dar încă nu rupt. În loc să facă lumină, pâlpâie și te înnebunește. Oare știi că îi înnebunești pe ceilalți? Că în loc să-și vadă de viața și de greutățile lor, trebuie să nu uite de tine, să-ți dea în gură, să te șteargă, să te spele, să îți vorbească, dacă mai au nervi. Sau măcar să-ți arunce o privire, din când în când, ca să nu rateze momentul cu lumânarea.
Nu i-a pus încă lumânare lui taică-su la cap. Nu, fiindcă e ca și cum i-ar semnaliza că-i gata, că-i pe ultima sută. Nici de spovedit nu l-a spovedit. Dar asta ar trebui să o facă zilele următoare. Măcar să-l cheme pe popă și să-l asculte, dacă o înțelege ce-i spune. Nu va înțelege, taică-su nu mai scoate cuvinte pe gură, ci doar niște sunete. Geme. Hârâie. El se mai prinde ce vrea, mai ales că-l întreabă, iar bătrânul mișcă din cap da sau nu.
Moartea îl fură pe taică-su puțin câte puțin. Și-l lasă-n curu’ gol. Iarviața-i devine dușmănoasă, fiindcă așa e omul croit, să se alieze cu cel mai tare.Cu moartea.Ajungi să te scârbești deviață,te calcă-n picioare zi după zi. Te strivește încet. Nici măcar nu mai e luptă. Bătrânețea nu-i o luptă, e dezertare. Fug de la tine genunchii, spatele, încheieturile mâinilor, ale degetelor, mușchii burții. Te lasă ochii și urechile. Capul. Ești învins fiindcă nu mai ai cu ce să te opui. Și dacă ai vrea n-ai mai putea, dar nu mai vrei. Pur și simplu, nu!
De asta taică-su are ochii așa de mari, fiindcă nu mai recunoaște nimic. Nu prea mai știe bine nici cine e el șivrea să iasă din carcasa de carne în care-i prizonier. N-are încotro să se ducă, altă gazdă nu mai găsește pe lumea asta. Așa că vrea să se care definitiv.Muribunzii fac ochii mari, ca bebelușii. Descoperă lumea și unii, și alții. Ăia mici pentru prima dată, ceilalți, retrospectiv.Și pare ca nouă. De aia-s așa de uluiți. Sau, cine știe, poate că e uimirea aia ultimă.Nu-i vine să creadă că a fostaici. El? Chiar el?! Acum să plece?! Dar uite câtă frumusețe e-n tavanul ăsta! Uite ce splendoare sunt stelele de pe cerul alburiu. Ce contează că sunt pete de sânge de la țânțarii pe care i-a strivit cu prosopul, cu perna, cu papucul, cu ce-a apucat.Nu-și mai amintește. Nici nu le mai vede.
Fostul paroh s-a pensionat, l-a înlocuitunul roșcovan. Zici că-i neamț. Cu plete și cu pistrui. Darce contează!Important să vină și să-l pregătească pe taică-su. Să-l împace cu el, dacă nu s-o fi împăcat singur, de când a căzut la pat. Uneori, bătrânul e nesuferit. Geme tot mai tare și mai tare, parcă ambalează o motocicletă. Asta când nu-i convine ceva sau vrea ceva ce el, fiu-su, nu înțelege. Odată și-a dorit să fie scărpinat la gât. Îi dăduseră lacrimile de cât s-a chinuit cu mâncărimea. Îi șiroiauși firișoare de salivă pe la colțurile gurii.A fornăit și s-a zbătut. A făcut ca un animal ce se sufocă. N-a avut ce să-i facă fiindcă n-a-nțeles ce vrea. Inițial s-a enervat, apoi l-a apucat mila. L-a tot întrebatce-i, ce să-i dea.A citit în toată zbaterea bătrânului nefericirea că-i viu. Apoi, ura.
De atunci, îi vede pe față, aproape în fiecare dimineață, deznădejdea că s-a trezit din nou.Că iarăși va fi înjosit. Și el nu mai vreasă fie prizonier, își vrea moartea. Dacă s-ar opri brusc aerul sau sângele când ești împăcat cu tine și cu gândul morții, ce minune ar fi! Dar nu, rămâi aici, ca o piftie, iar ceea ce ar trebui să fie drumul luminos, e doar întuneric. Ești pregătit să pornești, ți-a făcut bagajele, dar drumu’ nu-i. Nu-l mai vezi. Și te chinui. Și tu, și cei de lângă tine, care sunt tot mai încruntați, tot mai nervoși, mai nerăbdători, fiindcă nu înțeleg ce vrei, ce tot mai vrei, cemai aștepți. Gata, du-te și lasă-ne-n-nefericirea noastră.
Din liceu n-a mai purtat haină. N-a avut nevoie, n-au fost ocazii. Dacă tot o să-și ia una acum, ar putea să fie gri. Parc-ar merge mai bine cu cămașa neagră.