Sfârşitul războiului era aproape. În ţară, la 6 martie 1945, noul guvern depune jurământul. Evenimentele prevesteau finalul glorios al războiului antihitlerist. Iozom se cufunda şi mai mult în lumea pe care se căznea să o reînvie. Îl cuprinse frica la gândul că nu se mai putea face înţeles de oameni şi că, la rândul său, nu-şi va înţelege semenii. Foarte multă vreme zăcu în subteranul inconştientului său şi se vedea la morgă, unde veşnic citea ziarul, imagini care se repetau. În spitalul de psihiatrie se comporta inegal de la o zi la alta. Amintirile sale cu privire la împrejurările în care a fost rănit sunt blocate, şterse. Cu ajutorul hipnozei bolnavul reuşeşte să dezvăluie cu destulă uşurinţă, din inconştient, amintirile de dinainte de rănire. Memoria, însă, îi este făcută bucăţi. Cert este faptul că rănitul este absolvent al universităţii, că posedă un înalt grad de inteligenţă, simţ şi judecată, că are simţ moral şi năzuinţa dreptăţii…

Doctorul Balcea ajunge să se considere un psihiatru bolnav de obsesii tocmai datorită traumei suferite de Iozom. Oraşul se îmbolnăvise cândva şi rămase bolnav în mintea tulburată a lui Iozom, devenise un fel de morgă. Săptămâni şi luni în şir se căznise să-şi amintească chipul securistului care l-a lovit. Şi iată-l în faţa lui prin întruchiparea unui tărâm eschatologic: „Iozom putrezea mai departe într-un sarcofag, un loc cu umbre, poate un cenotaf; putrezea îngenuncheat de un somn bizar, poate somnul raţiunii, sufocat de argintatele vegetaţii insulinice. Presimţea, ceva din el, în clipele acelea, risipirea. Amintirea tot va să-l rupă în colţii ei; haita ei sură îi aştepta neantul prin burgul cu suflete strâmbe şi pe uliţi mărginaşe şi foşnind insulinic” (Ademenirea, ed. I, p. 107).

Deşi era interzisă atunci o astfel de metodă, doctorul Balcea folosea sugestia în stare de veghe şi hipnoza, făcând posibilă astfel evocarea unor evenimente aparent uitate. Urmează o serie de convorbiri înregistrate dintre doctorul Balcea şi pacientul Iozom, în etate de 32 de ani, internat în 4 aprilie 195… În zbaterile sale sufleteşti, Iozom destăinuie doctorului:

„-Ştii ceva ce n-ai spus încă?, zice doctorul.

– N-am spus. Nu ştiu. E o treabă murdară tot ceea ce ştiu şi nu crede nimeni, zice Iozom, cu teamă neascunsă. De asta şi străbat alte pajişti, mă rostogolesc în şanţul orb al vieţii şi înaintez pe un drum care se află numai în mintea mea” (Ademenirea, ed. I, p. 116). Frica trecea din sufletul tuturor bolnavilor în sufletul doctorului Balcea. Iar el, ca medic, trebuia să-l ajute pe om să devină ceea ce trebuie să fie. Începu să recurgă la inducţia hipnotică. Provoca somnul parţial şi din setea de a cunoaşte adevărul. L-a transformat astfel pe Iozom într-un izvor, într-un rezervor de imagini, lăsând să-i alunece pe buze şoaptele veşniciei, adică numai acel fluid al subconştientului relevant pentru istorisire.

În învălmăşeala de episoade tulburătoare ale urmărilor războiului, relatate fără o succesiune anume, ci doar în ordinea în care şi le amintea Iozom, suntem martori la momente dramatice care se referă la suprimarea unor oameni de frunte ai vieţii culturale şi politice româneşti. Astfel, fostul ministru şi profesor universitar, domnul P… – Petrache Sever, în roman, (alias Lucreţiu Pătrăşcanu, în realitate), după ce trecuse prin închisori, suportase violenţe corporale şi umilinţe, cunoscuse viaţa de lagăr şi domiciliul forţat, este condamnat la moarte prin împuşcare, nedrept de tânăr, ilustrând condiţia revoluţionarului autentic, pentru că „voise să îmbine visul revoluţionar cu omenia”. Lucreţiu Pătrăşcanu este cel care a spus celebrele cuvinte: „înainte de a fi comunist, sunt român” – care, de altfel, i-au pecetluit şi soarta. Memoriile sale ar fi putut foarte bine să se aşeze la loc de seamă, prin dezvăluiri de mare curaj pentru epoca (perioada) respectivă. Alături de el apar şi alte personalităţi istorice şi politice ale momentului, disimulate (camuflate) sub nume uşor descifrabile: Marele Sfinx (Iuliu Maniu), Anca Pelecanu (Ana Pauker), Vasile Nurca (Vasile Luca) etc., cât şi oameni de cultură şi ziarişti din Clujul postbelic şi nu numai.

Ajuns „la acel liman al adevărului”, dorinţa de confesiune a personajului este una de proporţii, care merită citată: „…Trebuia să găsesc adevărul?Se cerea?Cine îmi impunea aflarea acestui adevăr? Şi nu numai asta. Trebuia să-l dezgrop. Era împotmolit în tăcere. Iată de ce vreau să-ţi vorbesc, doctore. Iată de ce ţin atât de mult să mă asculţi. Glasul meu creşte din şira spinării a unei vieţi întregi, azi aproape terminate; mai mult, aş putea spune că glasul meu vine din respiraţia unui timp care devorase multe întâmplări. Zile în şir bătusem fără istov la poarta tăcerii din mine. Bat şi acum, în clipa asta şi întreb. Adulmec. Am găsit un drum. Poate. Pentru altele, aştept încă răspuns. Mai sunt încă în căutarea adevărului…” (Ademenirea, ed. I,  p. 134). Tonul relatării nu este numai unul confesiv, în faţa iminenţei, precum cântecul de lebădă, dar şi unul reflexiv, măsurând implicare, responsabilitate şi detaşare, având conştiinţa istoricităţii şi conducând cititorul într-un act de lectură a istoriei, bine documentat şi argumentat.

Lupta partidelor politice era una crâncenă. Nu se discutau însă cauzele adevărate care determinaseră studenţimea să iasă în stradă şi să demonstreze zgomotos, să se bată de la egal la egal cu autorităţile poliţieneşti, să arunce cu tot felul de proiectile în sediul regionalei partidului şi totul să se încheie cu morţi şi mulţi răniţi, cu intervenţia sângeroasă a armatei, pentru a-i împrăştia pe manifestanţi: „Adevărul cu privire la miercurea sângeroasă, la acea zi de marţi, a asalturilor şi acele zile de duminică şi de luni ale nemulţumirilor care le precedaseră – cele patru zile ale unei drame, zilele ei de început, pentru că, doctore, drama va fi lungă, foarte întinsă în timp, eroii vor trăi în rolurile lor încă mulţi, mulţi ani. Aşadar, ce se eludase la consfătuire?” (Ademenirea, ed. I, p. 164). Escamotarea adevărului sau recunoaşterea lui cu jumătate de gură şi numai de către unii dintre liderii (protagoniştii) scenei politice reprezentau greşeli, dar şi strategii, pe care mintea iluminată sporadic a lui Iozom încerca să le lămurească. Una dintre situaţiile interpretabile s-a ivit la 1 Mai, când grupuri de studenţi au cerut arborarea steagului tricolor, alături de steagul roşu al proletarilor. Au luat cu asalt uşile sediului regionalei de partid şi au înfipt, cu mâna lor, tricolorul românesc chiar la intrare. Omorârea tânărului Toth de către studenţii înfuriaţi, doar pentru că primise ordin să arboreze drapelul maghiar, a fost un act de nebunie. În iluminările sale sporadice, Iozom ajunge şi la judecata că dacă toate aceste evenimente s-ar fi discutat în conferinţa de partid, consecinţele nu erau aşa de grave, iar greşelile se puteau îndrepta la timp.

Destinul unor intelectuali responsabili şi patrioţi era pe muchie de cuţit. Constantin Beroniade este un exemplu de intelectual român care a acceptat să trăiască în condiţiile umilitoare ale ocupaţiei horthyste. Autorităţile horthyste i-au permis lui Beroniade să predea într-un liceu, dar nu peste multă vreme cadavrul său a fost găsit într-o groapă cu var, în curtea şcolii la care autorităţile l-au mutat disciplinar. După cum se poate lesne constata, dacă există o teamă de a spune adevărul, ea este una întemeiată, pentru că în multe situaţii funcţionează legea omiterii sau a tăcerii. În partid puterea se afla practic în mâna minorităţilor naţionale. Şi tocmai de aceea oamenii nu aveau încredere în comitet. Personajul Melegház, deşi maghiar, are curajul să spună adevărul, adevăr pentru care va fi pedepsit mai târziu. Iată ce spune el într-o discuţie controversată dintr-o adunare de partid: „Melegház a cerut din nou cuvântul. După intervenţia energică a lui Beroniade, cuvântul său, gândurile sale limpezi şi puse pe masă au avut duritatea oţelului. «Sunt maghiar, a spus el. Dar văd cu tristeţe că ungurii, cei de o etnie cu mine, vor drepturi de două ori: o dată pentru că sunt oameni (şi dreptul în această privinţă le este asigurat); şi a doua oară pentru că sunt unguri. Adică de ce?»” (Ademenirea, ed. I, p. 171)

Odată cu răsturnarea dictaturii fasciste, armata română a întors armele şi a contribuit cu întreaga sa forţă la victorie. În ceea ce priveşte viaţa studenţilor, scumpetea era atât de mare încât aceştia nu puteau acoperi cheltuielile de strictă necesitate. Alimentaţia ce o primea un student era atâta cât să nu moară de foame, în timp ce li se cerea să muncească 12-14 ore pe zi.

Iozom urmărea cu interes modul în care justiţia încheia socotelile cu fascismul. A fost martor la toate procesele în care s-au judecat adevăraţii criminali, care s-au dedicat exclusiv expulzării românilor din casa şi de pe pământurile lor. Astfel, Iozom îl asigură pe doctorul Balcea că totul este adevărat: „Vreau să te asigur că tot ceea ce îţi spun, este riguros exact. Sunt mii de referinţe, mii, înţelegi?, la care oricând poţi apela. Ele există. Să nu te îndoieşti. Ar fi păcat ca lucrurile astea să fie luate drept bâiguieli ale unei minţi tulburate.” (Ademenirea, ed. I, p. 196). Iozom făcuse parte din uteciştii promoţiei noi 1944 şi era un tip direct, care nu ascundea niciodată ceea ce gândea. După război, graniţele continuară să rămână închise. Este neimaginabilă mizeria materială a ţării, aşa cum arăta ea în 1945, şi după cum rezultă din frânturile de imagini lucide ale lui Iozom: „Starea se răsfrângea în chip dramatic în sufletul oamenilor. Foametea rânjea… O totală lipsă de încredere în ziua de mâine devenise realitatea psihologică de care nu ne puteam spăla cu una, cu două.” (Ademenirea, ed. I, p. 216).

Deşi conflictul mondial s-a încheiat, retrocedarea Transilvaniei de Nord rămânea nesigură. Poporul român de aici trăise viaţă de sclavie, fusese înşelat şi sub Horea, şi în 1848, şi în 1868, şi în 1881, şi în 1940. Şi existau destule semne că ar putea fi încă o dată înşelat: „Toată românimea să trăiască o singură viaţă de stat, era argumentul suprem pentru care socialiştii din România se declaraseră până la Alba Iulia, la Alba Iulia şi după Alba Iulia. Era idealul unificării româneşti altul?” (Ademenirea, ed. I, p. 221). Lupta grea şi aspră pentru putere influenţa direct viaţa de zi cu zi. Studenţii erau demoralizaţi, flămânzi şi dezbrăcaţi. Această luptă se desfăşura necruţător, partidele politice se acuzau reciproc şi se dădeau bătălii electorale cu uzul bâtei: „De bună seamă, existau şi idei în numele cărora oamenii erau împuşcaţi. Existau şi bătălii în care asasinatul era făcut pe jumătate – până la fractura craniului. Mă întrebam – ce patimă politică poate să cotropească sufletul omenesc şi să facă din el o fiinţă atroce, în stare să sfarme ţeasta semenului?” – mărturiseşte Iozom (Ademenirea, ed. I, p. 245).

La 3 aprilie se dezlănţuie greva studenţilor de la Facultatea de Medicină. Greva era însăşi o realitate. Studenţii au manifestat pentru blocarea examenelor. Campania împotriva partidului Marelui Sfinx se dezlănţuise necruţător, vremea socotelilor sosise. Pe aceeaşi scară socială existau contradicţii cu privire la Marele Sfinx: reacţionar sau fascist? Săptămâni în şir străzile cu protestanţi au fost supravegheate de tancul-cisternă al poliţiei. Începea furtuna. Ura era atât de mare încât transforma oamenii (tinerii) în fiare cu instincte criminale, aşa cum ni se înfăţişează în secvenţa uciderii (lapidării) studentului Ban Salvator de către un grup de studenţi întărâtaţi, în frunte cu tânărul Dorin Moga: „Moga mai izbi cu piciorul în ţeastă, apoi în coaste, apoi se urcă cu ambele picioare pe pieptul lui Salvator. Şi, astfel, îi strivi până şi rămăşiţa de suflare. Sângele curgea înspumat, pe nări şi pe gură, ţâşnind odată cu respiraţia neregulată.” (Ademenirea, ed. I, p. 302). Nu trebuie să uităm faptul că liber­tatea s-a obţinut cu preţul sângelui vărsat din belşug pentru aceeaşi mare cauză. Din păcate, prin viaţă nu se poate trece atât de lesne ca prin paginile unui manual de istorie, lucru pe care romanul îl scoate în evidenţă cu prisosinţă.

Foarte curând, în 28 mai, un alt val de studenţi opune rezistenţă poliţiei. La ordinul primului secretar al regionalei, Zosim Şerb, muncitorii (toţi maghiari) fabricii de încălţăminte „Dermata” (devenită „Clujeana”) aleargă la locul unde huliganii îşi făceau de cap. Curios era faptul că veneau organizaţi în detaşamente, ca dovadă că erau pregătiţi din timp şi totul era o manipulare a unor grupuri de interese. De altfel, în însemnările lui Iozom (în realitate, Ioachim C. Pajură, ofiţer în Securitatea statului român), păstrate de soţia sa, Anemone, doctorul Blacea descoperă adevărata explicaţie a instigării la grevă (implicarea unor cercuri conspirative străine de idealurile naţionale ale românilor): „Tulburările din oraşul nostru, organizarea devastării căminului studenţesc şi toate celelalte, în bună măsură sunt urmările  activităţii grupului Ungváry.” (Ademenirea, ediţia a II-a, Ed. „Nagard”, Lugoj, 2008, p. 437). Studenţii s-au baricadat în cămin, dar acesta a fost atacat, devastat şi studenţii năuciţi în bătaie: „Nu, studenţii nu loviseră  în comunişti! Studenţii îşi apăraseră demnitatea călcată în picioare, pângărită de hula şi de manevrele revizioniştilor.” (Ademenirea, ed. I, p. 334).

După aceste manifestări, ziarele regionalei scriau (muşamalizând realitatea) că muncitorii au fost atacaţi prin acte huliganice de către studenţi, cu focuri de arme, pietre, cărămizi. Venise, totuşi, vremea să se facă dreptate. Urma să fie înlăturaţi şi pedepsiţi atât cei care au incitat studenţimea la manifestaţii, cât şi secretarul regionalei de partid. Prin urmare, greva studenţilor, lungă şi anevoioasă, se încheia cu succes deplin.

În partea a doua a romanului convorbirile doctorului Balcea cu Iozom se desfăşoară tot mai anevoios. Pacientul interpune în relatările sale evenimente şi amintiri, care, cronologic, aparţin altui deceniu. Anemone, soţia sa, vine tot mai des la spital. Balcea s-a convins că, uneori, halucinaţiile degenerează în deliruri lungi, în cursul cărora bolnavul îşi retrăieşte viaţa, reproducând situaţii până la detalii. Rabinul Zev Menara Ismael se afla pe moarte (moartea cea adevărată, nu cea psihică). Cu toată asistenţa medicală promptă şi calificată, s-a stins însă.

Către finalul romanului, Balcea se dedică transcrierii convorbirilor avute cu Iozom până atunci. Starea pacientului său se agrava, apăreau în confesiunile sale tot mai des confuzii şi halucinaţii. Cert este că Iozom fusese el însuşi student în timpul grevei din oraşul de pe Someş şi absolvise facultatea de drept doi ani mai târziu. Dar, acum, prin Iozom circula pustiul, constată doctorul Balcea: „Iozom avea o inimă, e drept. Dar avea gheaţă pe suflet. O moarte suflase peste el, şi acum mintea lui limpede se înecase într-un bolnav. Poate că ştia… Îl durea oare uitarea de azi căzută peste nedreptăţi? Urlau oare în acest om gândurile? Parcă înadins şi mai mult îşi îndesa tăcerile cu fiecare zi ce trecea. Iar el, doctorul, continua să sape, de săptămâni,  în  labirintul acestei minţi,  un alt  labirint…” (Ademenirea, ed. I, p. 384). În acel labirint întortocheat al minţii, totuşi, o serie de întrebări obsedante reveneau, semn că îl frământau în subconştient şi pe Iozom: „Se lepădase oare ţara asta, a noastră, de principiile de la Alba Iulia? Au fost oare deportaţi la Caracal trei mii de secui, aşa cum aruncase, în treacăt, Vasile Nurca? Când? Şi din ordinul cui?Nu ne întorceam oare la acelaşi  pământ înnegrit de  minciună?” (Ademenirea, ed. I, p. 388).

Doctorul Balcea era frământat de eşecul său medical. Rabinul (Zev Menara Ismael) murise, iar moartea psihică, cât şi cea fizică a lui Iozom erau de neînlăturat. Doctorul a fost nevoit să reconstituie personal ultima parte a evenimentelor, scotocind avid arhivele şi apelând la tăieturi din ziare, chestionând martorii oculari, prietenii şi cunoscuţii, din ambele tabere, în spiritul veridicităţii. În tot timpul cât avea să culeagă datele, acesta îşi stimula sistemul nervos cu apreciabile cantităţi de alcool, care l-au transformat din medic în pacient, la clinica de psihiatrie, îngrijit fiind acum de doctorul Gavril Hodea, care va continua însemnările şi cercetările făcute de doctorul Balcea.

Doctorul Balcea reuşise să afle de la Anemone, „care era şi ea medic”, cauza adevărată a stării tot mai agravante a lui Iozom: şocul pe care l-a trăit la revederea lui Şandor-baci, venit în Deltă să-şi vadă tovarăşii căzuţi acolo şi pe care nu-i îngropa nimeni. Trauma pe care au trăit-o oameni nevinovaţi era una imposibil de imaginat: „În închisorile lui Horthy erau doar patru pereţi. Dacă te pregăteau pentru spânzurătoare, aveai dreptul să priveşti cerul un sfert de oră. Aici, la Periprava, am privit marea. Zile şi nopţi”. (Ademenirea, ed. a II-a, p.442 ).

Doctorul Balcea încearcă să explice logica desfăşurării evenimentelor. Riposta studenţilor s-a încheiat, atunci, cu evacuarea forţată a acestora din cămine. Au urmat arestări, procese lapidare şi condamnări, în timp ce toţi aceia care devastaseră căminul „Avram Iancu” au rămas nepedepsiţi. Studenţii luptaseră fără cruţare apărându-şi drepturile şi ocrotindu-şi viaţa. Fascismul şi-a scos din nou colţii, sub o altă formă disimulată. Alungarea din cămine a studenţilor se dovedise represiunea cea mai drastică, sute de studenţi trezindu-se peste noapte în plină stradă. Examenele, deblocate în urma demonstraţiilor, au fost închise din nou. S-a văzut clar că greva studenţilor nu a putut schimba stupiditatea unor organisme de stat, dar a stimulat indirect strategia disimulată a unor cercuri de interese străine de cele ale românilor.

Obsesia Omului-care-împuşcase-o-mie-de-oameni devenise, din chinuitoarea obsesie a lui Iozom, obsesia doctorului Balcea, care îşi găseşte tot mai frecvent alinarea în băutură. După a treia cură de dezalcoolizare, în aceeaşi clinică de psihiatrie, unde lucrase atâţia ani şi folosise metode de tratament nepermise în epoca aceea, se stinge şi el, iar hârtiile cu notiţe şi însemnări ajung în mâinile lui Hodea. Acesta avea să arate lumii adevărul, pentru că adevărul trebuie spus pe de-a-ntregul, nu cu jumătăţi de măsură. Şi adevărul devine mântuitor.

Mărturiile, scrise şi nescrise, ale lui Iozom, cât şi cele ale doctorilor Balcea şi Hodea, constituite în adevărate epihii despre o perioadă grea, aspră şi controversată din istoria neamului, au ajuns, din fericire, în mâna unuia dintre cei care potrivesc cuvintele, spre a le preda unei edituri, sub forma unei inegalabile opere literare. Şi acest maestru al cuvântului scris, cu miraculoase puteri evocatoare şi de mare impact pentru o vreme care, sub lozinca unui internaţionalism prost conceput şi a unei înţelegeri false între naţionalităţile conlocuitoare, căutând să ascundă adevărul, este, cu siguranţă, Romulus Zaharia, autorul (adevărat disident, nu făcut la apelul de seară al evenimentelor din 1989), care a suferit atâta pentru romanul Ademenirea.

Cert este faptul că, deschizând această carte, orice fel de cititor va fi absorbit de braţele ademenitoare ale întâmplărilor relatate, ale unei naraţiuni obiective şi subiective, precum într-o adevărată carte de istorie, dar cu o pregnanţă şi o putere de persuasiune uluitoare, ca într-o oglindă cu ape vii şi tari. Încordările şi răbufnirile pe baze naţionaliste, erorile şi ororile comise, adeseori cu fanatism, în numele etniei, necunoaşterea şi bâjbâielile celor chemaţi să clădească o lume nouă, frica, laşitatea, abuzul de putere, dogmatismul, fetişizarea adevăratelor idealuri, lichelismul, alienarea, fariseismul şi servilismul altora, situaţia grea a ţării imediat după război, formarea cadrelor noului regim şi excrescenţa faunei de profitori din perioada de tranziţie a puterii, autenticitatea, buna credinţă şi impostura, situaţia incertă a intelectualilor, eroismul şi abnegaţia studenţilor, caracterele în formare şi în deformare, vocaţii şi fixaţii, sinceritate, minciună şi laşitate, clarviziune şi oportunism, viaţa agitată a partidelor şi a presei vremii – toate acestea pulsează cu putere, viu, fascinant, într-o miraculoasă radiografie care este cartea lui Romulus Zaharia.

Pentru originalitatea romanului interesează foarte mult cantitatea de date şi fapte din viaţa zbuciumată a acelor ani, care se derulează asemenea unui film, secvenţă cu secvenţă, de un zguduitor realism, gândit şi realizat de un reporter frenetic, cu o vastă experienţă scriitoricească, cu spirit de dreptate, bine documentat, şi de ce nu, cu foarte mult curaj, pentru care a plătit cu vârf şi îndesat, el, autorul hărăzit, şi familia sa… Dar „Telefoanele, nerăbdătoare, zbârnâie, zbârnâie…” (Ademenirea, ed. a II-a, p. 509), semn că viaţa merge înainte. Însă trecutul nu trebuie îngropat, pentru că cine îl uită, riscă să îl repete. De aceea, Ademenirea nu este numai un amplu şi dureros recurs la memorie, ci şi un pregnant îndemn la neuitare.