Nu ştiam mai mult decât nimic despre timişorean-poet-jurnalist-sportivul mai tânăr decât mine cu un deceniu, Dan Gârlea (născut în localitatea Moşna-Iaşi, la 4 Prier 1957), aparţinător, ca şi subsemnatul, generaţiei resurecţiei poetice şi a paradoxismului
(dintre anii 1965 ‒ 1970 / 2024 ; pentru concept, invit Distinsul Receptor să revadă „străvechea“ noastră lucrare, «Generaţia resurecţiei…», Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp.152 ‒ 300),
poet-jurnalist „de-a pierdut însă acceleratul refluxgeneraţiei“, evident, până în dimineaţa de miercuri 19 iunie 2024, a reuniunii puternicei Asociaţii a Scriitorilor din Filiala Timişoara, de la Casa Adam Müller-Guttenbrunn
(pentru realegerea post-manolesciană a unuia dintre cei doi candidaţi la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din Dacia-de-România, Simona Vasilache şi Varujan Vosganian),
o dimineaţă „miercuroasă“, când m-am reîntâlnit cu Dumitru Oprişor, redactor-şeful inconfundabilului periodic online, «Meridianul Timişoara», ce mi-a înmânat volumul de poeme
(pe care îmi fusese caligrafiat de Dan Gârlea, în 12 iunie a.c., un generos autograf, pentru care îi mulţumesc şi pe această cale cu „macadam de litere“),
«Iertarea ta cu gust primejdios», Timişoara, Eurostampa (ISBN 978-606-32-1388-5), 2023 (pagini „format A-5“ : 200 ; copeta şi ilustraţiile : Traian Abruda).
Distinsul Receptor (infra, sigla D. R.) : Maestre, mai înainte de a se trece la arhitecturarea opului dan-gârlesc
(sper să nu-mi amendaţi prea tare vocabula derivată astfel, ca să nu trimită la celebrul scriitor al Pelasgimii > Valahimii, Emil Gârleanu, cel cu existenţialul fir înrăzărit între urbea Iaşi, de la 5 ianuarie 1878, şi municipiul argeşean, Câmpulung Muscel, de la 2 iulie 1914),
îngăduiţi-mi a semnala / reţine nota elegiacă a motto-ului sub care „i se fixează“ întregul liric de la umbrela „Iertarea…“, cea de după administrarea substanţei excitativ-lingvistic-valahe, nicidecum întru „captatio benevolentiae“ :
«Trosnesc părerile de rău / de creanga timpului trecut / şi,-n visul care m-a durut ,/ mătănii fac la Dumnezeu, / că te-am pierdut…» (D. G.).
Cred că extremitatea celaltă a curcubeului poematic dan-gârlesc se află pe faţa a patra a coperţii acestui volum, unde-i „înrămată“ prezentarea brevilocventă a unui distins membru-poet al filialei noastre scriitoriceşti, prof. univ. dr. Marcel Tolcea :
«Elegiacă, deci sensibilă şi cu faţa întoarsă către un trecut paradisiac, poezia lui Dan Gârlea descrie peisaje interioare ale unei răni ce se vrea mereu alinate. E o rană în care iubirea, dezamăgirea, amânarea, singurătatea se cuprind, cu disperare parcă, dar şi cu speranţă, într-o melopee mereu reluată. Nu ştiu dacă soluţia este doar credinţa pe care poetul o aşază, cu discreţie, în faţa curgerii. Probabil că şi fiorul artei, al scrisului, după cum se observă şi în acest volum. Fiindcă, implicit, Dan Gârlea ne aminteşte mereu că Poezia ne mai poate salva».
Ion Pachia-Tatomirescu (infra, sigla I. P.-T.) : Ai putea cita „în complementaritate“ şi câte ceva din recenzia lui Ion Oprişor la volumul de stihuri anterior celui de sub lupa noastră, publicată în «Meridianul Timişoara“, numărul din 9 aprilie 2020…
D. R. : Desigur, poetul Ion Oprişor „în robă critic-avocăţească“, abordând volumul lui Dan Gârlea, de poartă „neforjatul titlu“, «Vârsta timpului» (Timişoara, Eurostampa, 2018), după ce semnalează la poetul în discuţie «osmoza între o anumită faţetă a orfismului cu puterea de a dizolva semnificaţii inedite», orfism ivit din «stări curate, clasice», şi dintr-un limbaj «prin care lucrurile sunt îmblânzite, ocrotite, într-o solitară chemare a planurilor lumii până la dizolvarea notei personale […], până la limita înstrăinării propriului destin», ori un «copleşitor Eros existenţial într-o adolescenţă târzie», un «strigăt mut», „nostalgia iubirilor / logodnelor“ etc., conchide :
«Poetul [Dan Gârlea] îşi pune de probă masca ultimului romantic, dar nu-şi poate ascunde chinuitoarea voluptate, chiar fulgurantă, a emoţiilor prin care timpul nu a reuşit să treacă»
(cf. https://www.meridianultimisoara.ro/2020/04/09/dan-garlea-si-varsta-timpului/ ).
I. P.-T. : E vremea să punem sub lupele noastre de iunie hexaedricul întreg liric dan-gârlesc de sub titlul «Iertarea ta cu gust primejdios», nu înainte de-a sublinia că trecerile de la un ciclu poematic la altul sunt marcate „polivalent-inspirat“ prin câte două pagini cu „simbolic-semnalizatoare“ desene în tuş, de Traian Abruda, cele şase cicluri relevându-ne un autentic erou al întomnării brumărit-poematice : (I) Sărutul toamnei (pp. 10 ‒ 23), (II) Tăcerea cuvintelor (pp. 24 ‒ 45), (III) Sfârşitul unei amintiri (pp. 46 ‒ 77), (IV) Zădărnicie (pp. 78 ‒ 109), (V) La un pahar de amânare (pp. 110 ‒ 141) şi (VI) Sub pleoapa rătăcirii (pp. 142 ‒ 169).
D. R. : În ciclul din „deschidere“, Sărutul toamnei, liric-întomnatul erou, «de-atâta ură şi-atâta nepăsare» (Izbăvire, p. 12), cu „jalea păvălită peste el“, cu „viaţă încreţită de suspine“ etc., se cuibăreşte «la rădăcina spaimei», conjugându-şi iubirile la «toate modurile / şi timpurile posibile, / din flacăra inimii, / până în creştetul nostalgiilor» (În realitate…, p. 13), pe când toamnei, de-l priveşte de la distanţă, „îi alunecă uşor“ lacrima ‒ „dinspre obrazu-i multicolor către decolteu“ ‒ ca la «mireasă, când se desparte / de casa părintească» (Surâsul toamnei, p. 15) ; «pe drumul / dintre rău şi bine» (Tristeţe…, p. 17), este iubita-i toamnă pe-a cărei pleoapă-aripă-curcubeu se aşază culorile (cf. Plouă cu gânduri, p. 22), este iubita-i toamnă, „sinceră, nostalgică, enigmatică, sfioasă“, de-i mângâie «sufletul / şi liniştea / precum mama» ‒ de încărcatu-i-a «calendarul vieţii / cu încă o îmbrăţişare» (Sărutul toamnei, p. 16) ; este iubita-i toamnă pe-al cărei altar ‒ eroul poemelor acestui ciclu de pe «malurile firii» (Aş vrea să strig…, p. 23), „pregătit să înfrunte viscolul“ ‒ «rămâne mereu / o rugăciune, / o închinare, / o amânare, / o îngânare» (Gust de teamă, p. 18).
I. P.-T. : Ciclul secund, Tăcerea cuvintelor, relevă un erou «logodit / cu mireasma catifelată / a trupului» iubitei până-n pragul strigătului «exist !…» (p. 26), un erou pentru care «iubirea nu e ciornă» spre a fi mutată «vreodată pe curat» (p. 44), erou «sărutând clipa de lună plină» (Focul din noi, p. 27) şi „învelindu-şi timpanul“ «cu şoaptele trupului» iubitei, până «sub troienele iubirii» (p. 28), dar şi un erou „călătorind“ «pe umeri de baladă» (Rechemare, p. 36), dinspre sine «către Moş Crăciun / viscolit de ani şi ierni fără zăpadă» (ibid.), ori un erou dotat cu senzori speciali „pentru veşnica mahmureală“, încât, «la sfârşitul unei amintiri» (p. 37, poem reluat în ciclul următor, la p. 49, doar cu substituirea vocabulei „vântului“ cu „venelor“ !), «când ploile şi ninsorile / recitau din Bacovia / în aplauzele tristeţii», „se opreşte“ «din rătăcire, / pentru un popas, / acolo unde oftatul / şi-a amânat mirarea, / la un pahar de răzvrătire / cu părerile de rău / pentru mahmureala eternă, / unde licoarea amarului / adapă tulburarea vântului…», tulburare „înmulţitoare de ani“.
Acest erou, cu «suspinul alaltăierilor…» (p. 38), traversează «grădina ochilor» iubitei ‒ grădină «crescătoare de curcubeie» (p. 41) ‒, înaintând pe «drumul fluturilor» (p. 42) până dincolo de «vulcanul iubirii» (p. 43), unde El (eroul poematic) şi Ea (iubita), se pot iubi «ca nişte izvoare» (p. 43).
D. R. : În cel de-al treilea ciclu, Sfârşitul unei amintiri, suntem întâmpinaţi de un erou al «marelui târziu» (p. 48), cu «deznădejdea nunţii» (p. 52), ori în singurătatea de «şi-a marcat teritoriul», născând şi «câţiva pui de aşteptare» (Glasul paşilor tăi, p. 56), dar şi glosând frumos pe diverse teme :
«Iubirea… este însuşirea / care îşi face culcuş / în cămaşa dintre inimă şi suflet ‒ / păşeşte, sărută, şopteşte, plânge, / minte şi uneori tace…» (Iubirii nu-i poţi spune nu, p. 60) ;
«Pentru că dogma îţi aţine calea, / îţi aparţine şi îţi pecetluieşte soarta / prin rugăciuni, într-o religie, / cu „evanghelii apocrife“!» (Am încercat să-ţi scriu, p. 77) ; etc.
Cert este şi faptul că eroul poematic dan-gârlesc
‒ de vreme ce ne mărturiseşte că «De multă vreme, / n-am mai vorbit cu Luna / şi nici cu stelele…» (Pe umeri de mirare, p. 61) ‒
ucenicit-a şi la Marea Curte a Poeziei din China lui Li Tai-Pe
(= Li Po / Li Bai, 701, mai, 19 ‒ 30 noiembrie 762), autorul celebreleor stihuri : «Eu, aici, între flori, cu o bărdacă de vin, / […] / Ridic cupa către luna plină / […] / Luna nu ştie cum să bea…».
I. P.-T. : Interesant este şi al patrulea ciclu al celor 29 de poeme „neoromantice“ de sub titlul Zădărnicie ; aici, eroul liric, nemaiaşteptând decât «pedepse / cu speranţe arămii» (p. 80), răspicat declară : că nu va stinge «niciodată / focul din suflet» (p. 81), că a pus «pe suflet clepsidre-n loc de astre» (p. 82), că «nu mai e timp să construim ceva frumos» (Sărutl de plecare, p. 84), că «…după atâtea amânări», iubita „i-a dăruit o toamnă, urcându-se «pe zborul de cocori…» (p 91), că se-nchide «într-un cuvânt târziu / care-a plecat spre Dumnezeu» (p.107) etc. ; şi, în ultimă instanţă, în Divina Instanţă, mai adaugă :
«Este atâta zidire, Doamne, / între noi, / de-mi vine să mă-nchid / în coaja unui măr, / să nu-mi mai fie dor / vreodată de amândoi, / ci doar de mângâieri / între petale de adevăr !» (Bocet de toamnă, p 103).
D. R. : În cel de-al cincilea ciclu, La un pahar de amânare, eroul dan-gârlesc nu-şi depune vreo cerere de înrolare în vreun „escadron al tărăgănătorilor“, deşi-i surprins de „paza auctorială de coastă marină“ «îmbătat / de sute de ori la un pahar de amânare…» (p. 112), ori «rezemat de căpătâiul unui vis», spre a constata «că timpul se măsoară / în iluzii…» (ibid.) ; şi mai constată, fireşte, că în anotimpurile prezentului, «mai abitir ca niciodată, / pe orice drum şi-n fiecare parte, / se spun păreri şi-n lumea toată / ni se vorbeşte despre moarte ; // viruşii călătoresc prin vise… // […] //…şi-apoi ne-ascundem de epidemie !» (În pandemie, p. 114 sq.).
I. P.-T. : Şi „în închiderea“ acestui volum, eroul liric al celui de-al şaselea ciclu, Sub pleoapa rătăcirii, deşi are părelnicia că sufletul i-a intrat «într-un sens giratoriu» (p. 159), se angajează
‒ «la adierea timpului» (p. 145) şi «cu fiorii care pasc / pe pajiştea minţii» (p. 144), mai la vale de proustianism şi de „pridvorul / aşternutul timpului pierdut“ (p. 136 / 144), nu neapărat în „iertarea cu gust primejdios“ de păcăturirile-i de «prin odăile iubirii» (p. 144), îndeosebi, cele de pe „laviţa păcătuirii perene“ din «odaia de la drum» (p. 169) ‒,
mai întâi, la o „reîntoarcere definitivă“ pe pământul naşterii :
«…la Moşna, cu dor şi dragoste curată, / e şi dorinţa mea cu care-mi mângâi / răbdarea de-a se-nfăptui odată / întoarcerea definitivă la obârşii» (p. 146) ;
şi mai apoi la dinamica tradiţională „a fiirii profund-valahe“ :
„să se reazeme de bocetul frunzelor“ spre a asculta «îndrumarea firească a tainei» (Mireasma uitării, p. 150) ; să plece «[…] cu şirul de cocori» (Praznicul durerilor de toamnă, p. 154) ; să hoinărească «prin legea firii» (Nu uit…, p. 155) ; să iubească «duios, cu bunătate», «că-ndemnul lui Iisus e pentru fiecare…» (De Joia Mare…, p. 158) etc.
Poet al ploilor de reverberaţie bacoviană, dar nu dinspre îndesiţii nori ai simbolismului, ci dinspre ai paradoxismului nouri noctilucenţi de gânduri de pe cerul celui de-al treilea deceniu al mileniului curent, aşadar, fără să audă „materia plângând“, ci numai «dinastia clopotelor» (p. 34) îmbătrânitoare de speranţe, dinastie a clopotelor care «din catedrale muşcă, / din est spre vest, / din nord şi sud» (Ţăndări, p. 165), poet al deplinei întomnări, devenit foc «într-un pat de cenuşă, iubire şi piatră» (Două focuri, p. 163), poet cu lirice victorii şi prin anotimpurile pandemiei de Covid-19 din anii 2019 ‒ 2022, Dan Gârlea scrie, nu de puţine ori convingător şi cu clasic-romantică peniţă de aur, însă neapărat scăldată în călimara de azur a sufletului (există la acest poet şi «călimara gândurilor / istovită…» (p. 48), ceea ce se certifică dintotdeauna drept ars poetica :
«…am învăţat să scriu cu gânduri / pe aripile fluturilor, / sub cojile copacilor / şi chiar pe strigătul pirvighetorilor ; // am învăţat să alerg spre tine / prin gingăşia macilor…» (Călimara sufletului, p. 167).
