În amintirea celor care nu mai prind iernile lumești.              

Îmi ești iarnă, umbră anume!

Rece, lină, trecătoare,

 Îmi ești ruga ce se spune

 Azi în prag de sărbătoare.

A mai venit o ninsoare,

Am mai prins un vis târziu

Şi în iarna asta mare

Dorul meu e tot mai viu.

Sub troiene adormite

S-ascund ochi ce nu mai plâng,

 lar în inimi obosite

Doruri multe se răsfrâng

Ninge greu peste tăcere,

Peste case și morminte.

Un suspin ca mângâiere

Se așează în cuvinte

 Și în clipa cea târzie,

Printre fulgi ce rătăcesc

O neliniște învie:

,Unde ești? Te mai găsesc?”

Oare-n  cer ninge, Doamne?

Oare acolo e Crăciun?

Oare cei ce nu-s la masă

Stau cu îngerii de-Ajun?

Iarna, Doamne-i, o minune!

 Prinsă-n strai ce strălucește…

Dar, ce are a ne spune Dacă cel drag ne lipsește?