Primul meu leagăn
A fost împletit
Din firele de păr
Căzute
Înainte de vreme.

Cei apropiați
Au contribuit
Cu câte unul,
Mai scurt
Sau mai lung,
Musai să fi fost alb
Și cald
Ca o rază.

Ai mei,
Văzând
Cum creștea
Grămada,
N-au mai întârziat și
S-au pus pe treabă.

După un timp,
Leagănul a fost gata.
Și, ce mai lucrătură
Le ieșise!
Cum începea el să se miște,
Când soarele
Trecea
Deasupra lui,
Șoptindu-i nu știu ce!

Sau cum mă-nălța el la cer,
Atât de aproape de boltă,
Încât, revenind jos,
Capul mi-era plin de cucuie,
Genunchii de julituri,
Dar, parcă, sufletul
Mai aerisit!
Apoi,
Părinții au apucat de un capăt,
Bunicii, de celălalt,
Au urcat leagănul pe dealul
Cel mai înalt din zonă,
Cel de pe care puteam să văd
Lumea-ntreagă.
L-au fixat bine în pământul
În care a prins imediat rădăcini,
La fel și palmele sau tălpile mele,
În carnea lui.

De atunci încoace nu mă mai pot desprinde,
Orice aș face sau aș spune.
În timpul zilei,
Nu se oprește, nu ne oprim o clipă
Din legănat.
Odată cu el,
Se rotește și pământul,
Se mișcă sori și stele,
Trec anotimpuri și decenii,
Se schimbă vremurile
Și oamenii.

Doar când simt că a obosit,
Preiau eu controlul,
Adică încep, ca un tată, să îmi leagăn
Propriul leagăn
Și să-i cânt
Până adoarme.
În brațele mele,

Trupul lui de copil
Se scurge
Încontinuu
Ca o cascadă
Încă
tânără.

În acele momente,
Se lasă liniștea
Și redevin copilul de la început,
Stând și privindu-mi părinții și bunicii
Cum se străduiesc din atâtea fire de păr
Să-mi croșeteze
Primul leagăn
În care îi primesc
Pe toți cei care-mi ies în cale
Ca-ntr-o arcă
Înaintea potopului.