Leul – semnificaţii şi simboluri. Prezenţa în colindele din Ţara Făgetului

Leul – semnificaţii şi simboluri. Prezenţa în colindele din Ţara Făgetului

Leul, ca şi vulturul, este un simbol animalier al autorităţii, întâlnit în heraldică, iar în fabule este desemnat ca „rege al animalelor”. În astrologie leul are ca planetă soarele, aşa cum caracteristicile nativilor din această zodie sunt cele solare. La baza acestei asocieri cu soarele se află forţa fizică a animalului şi culoarea sa galben-aurie, precum şi coama ca nişte raze ale soarelui. Ca şi despre vultur, se spune despre leu că poate privi la soare fără să clipească.

În Egipt una dintre variantele zeiţei războiului, Sehmet, era aceea de leoaică, în timp ce leul, cu discul solar pe cap, îl reprezenta pe zeul Rê. În timpurile străvechi şi cerul era întruchipat de un leu care la apus înghite soarele; înainte ca cerul să fie simbolizat prin Nut (zeiţa boltei cereşti) sau printr-o vacă. De altfel, în antichitate zeii şi eroii timpurilor legendare erau înfăţişaţi ca lei (de pildă Herakles)…

În simbolistica creştină leul apare în două ipostaze contradictorii: simbol al puterii seminţiei lui Iuda, simbol al Satanei devoratoare, în faţa căruia doar Domnul însuşi poate apăra oamenii (a se vedea Daniel în groapa cu lei). Textul creştin timpuriu Psysiologus cuprinde fabule despre lei: plimbându-se leul îşi şterge urmele cu coada („Aşa şi Hristos, Mântuitorul meu, învingătorul din neamul lui Iuda… trimis de tatăl cel nevăzut, şi-a şters urmele spirituale, adică natura divină”) şi că în bârlogul său (adică Peşteră) el doarme cu ochii deschişi („Aşa doarme şi trupul Domnului meu pe cruce, însă spiritul său divin veghează la dreapta lui Dumnezeu, a Tatălui”). Textul vorbeşte şi despre situaţiile stranii legate de naşterea leului: puiul se naşte mort, leoaica îl veghează timp de trei zile până vine leul, tatăl, şi îi suflă în faţă… Leul mascul îl trezeşte la viaţă suflându-i în nări respiraţia vitală. „La fel şi păgânii necredincioşi, în timpul celor trei zile de odihnă veşnică şi al Învierii, au privit spre Domnul nostru Iisus Hristos şi s-au însufleţit (spiritual)… Ca şi atunci când a venit leul mascul, altfel spus cuvântul viu, şi el (Duhul Sfânt) a suflat peste ei şi i-a însufleţit”. Interpretarea este că omul trebuie să meargă pe căile Domnului, fără a cădea în ispita leului, „adică a diavolului. Căci acesta, chiar dacă nu se arată oamenilor, încearcă prin ispite care îi devorează precum leul…”.

În simbolistica alchimiei leul este, pe de o parte, un simbol al materiei primare, sulful, iar pe de altă parte, este „leul roşu” al „pietrei filozofale” finite. Adesea, leul întruchipează extremele, în sens pozitiv (ca erou), iar în sens negativ ca simbol al lumii satanice. Hristos este reprezentat ca învingător al unor creaturi alegorice: leul, balaurul (dragonul), vasiliscul. Modelul său tipologic este Samson din Vechiul Testament, care a sfâşiat un leu.

În estul Asiei leii sunt cunoscuţi din tradiţia îndepărtată şi au puţine lucruri în comun cu imaginea lor reală. Doi lei stilizaţi stau de veghe ca păzitori la intrarea în locurile sfinte (cel din dreapta este mascul şi ţine în braţe o minge sau o perlă şi cel din stânga este femelă şi ţine în braţe… un pui). Oamenii care călătoresc pe lei simbolizează puterea divină.

În Japonia leul este numit „Câinele lui Buddha” şi mai este numit şi Karashishi, păzind intrarea în temple. În heraldica europeană, alături de vultur, este simbolul animalier cel mai des întâlnit, mai ales în poziţie verticală (ridicat pe labele din spate) sau „furios” (cu gura deschisă, cu coama  zbârlită, cu limba scoasă şi cu labele din faţă ridicate), cu corpul mlădios şi acoperit cu o blană stufoasă…, deseori de o culoare roşie sau galbenă, cu labele şi limba vopsite în altă culoare.

Ca „rege al animalelor” întruchipează virtutea războinică şi puterea, încă din Evul Mediu fiind reprezentat pe blazoane.

În simbolistica astrologică este „semn de foc”, fiind asociat soarelui şi aurului, el fiind un semn regal pentru nativii zodiei (23 iulie – 23 august). Aceştia sunt iubitori de fast şi bogăţie, vanitoşi, dominatori şi tirani, dar au şi calităţi de conducători, dispunând de o extraordinară măreţie spirituală…

În simbolistica psihologiei abisale, leul este o fiinţă de o extraordinară energie (stăpânită), domină şi fără efort, când atacă este de nestăpânit, iar în luptă este nimicitor.

Atunci când în vis „îşi înalţă capul de mascul autoritar, cel care visează este atât de puternic impresionat de acest simbol al conştiinţei instinctuale şi este atât de vrăjit de o forţă puternică şi periculoasă, încât chiar şi cel neversat în arta interpretării presimte că o mare şi violentă energie reclamă, în interiorul lui, deschiderea spre o nouă personalitate, care să reziste mai bine la pornirile instinctuale”.

Leul s-a aflat dintotdeauna în atenţia omului, relaţiile dintre cei doi fiind atât de complexe, încât s-ar putea considera, la nivel legendar, că Dumnezeu, atunci când a creat animalele sălbatice după felul lor, a gândit leul ca echivalent al bărbatului în regnul animal, înzestrându-l cu câteva calităţi fizice şi comportamentale asemănătoare omului. Deşi lipsit de organul vorbirii, leul a fost dăruit în schimb cu o doză de mistere de natură biologică, fapt ce i-a conferit reprezentări diverse în domeniul religios şi artistic, prilej de a crea pretutindeni în lume opere de cultură, cât şi obiecte cu funcţie magică, religioasă şi utilitară. Aproape dispărut din natură, animalul rege a fost şi este prezent masiv în cultura umană: în marile muzee şi biblioteci, în pieţele publice ale oraşelor, ori în grădinile publice. Dar, de-a lungul timpului, leul a făcut şi o carieră grandioasă în literatura popoarelor, aşa încât se poate spune că el a avut o contribuţie importantă la modelarea culturii umane, situându-se în apropierea creştinismului, iar în folclorul românesc a dat naştere uneia dintre cele mai reprezentative colinde premaritale (prenupţiale): Colinda leului sau a Junelui bunu în care tânărul (feciorul, voinicul) de însurat îşi măsoară puterile cu regele animalelor, într-o probă a voiniciei, destoiniciei şi isteţimii, din care junele iese victorios. Se poate spune că leul alungat din natură cucereşte alte spaţii, cele ale imaginarului artistic, în care se înscrie la loc de cinste colinda românească, cu atât mai mult cu cât în repertoriile bogate de colinde ale neamurilor învecinate (bulgari, ucraineni) tema luptei feciorului (junelui) de însurat nu apare. În folclorul românesc, colinda leului poate fi comparată cu balada Mioriţa, prin arhaicitatea textelor şi numărul mare de variante cunoscute, din Bihor, sud-vestul Ardealului, Banat, până dincolo de Nistru, la românii de pe Bug, cât şi la cei trăitori în părţile Odesei.

Din consideraţiile mai multor cercetători (Nicolae Densusianu, Gavril Todica, Adrian Fochi, Octavian Buhociu, Mihai Pop, Ion Taloş, Romulus Vulcănescu, Al. Filipaşcu, Monica Brătulescu, V.V. Filip şi alţii) se poate deduce că în vremurile vechi leul făcea parte din fauna estului şi sud-estului continentului european, iar în opinia istoricului Herodot leii se năşteau doar în Munţii Rodopi şi în Pind.

În celebra lucrare Dacia preistorică, Nicolae Densusianu este primul dintre cercetători care a acordat atenţie textului colindei leului (junelui), făcând referire la „leul de caverne”, care, după urmele de fosile descoperite în Transilvania, în Carpaţii nordici ai Ungariei şi în Moravia, ar fi trăit şi în regiunile noastre. Nicolae Densusianu porneşte de la „curioasa întâmplare cam de pe la anul 482 a. Ch., când Xerxes, fiul lui Dariu Hystaspe, trecea prin Tracia şi Macedonia cu formidabila sa oştire…”, mai multe cârduri de lei au coborât din munţi şi s-au aruncat asupra cămilelor, consemnând şi observaţia că „diferite tradiţiuni despre leul european mai există şi astăzi în vechia noastră poesiă poporală eroică”, citând fragmente din colinda de june din culegerile  Marienescu, Daul şi Crăciunaş.

Leul carpatin. S-a constatat de către paleozoologi prezenţa leului pe teritoriul cuaternar al României, adică leul de peşteră („Panthera Spelaea” şi „Felis leo Spelaeus”), alături de alte feline, fapt care impune recunoaşterea ipotezei transfigurării mitice a leului preistoric în literatura populară română. Din fauna locală, leul a dispărut încă înainte de era noastră şi aceasta a făcut să apară ipoteze care au făcut discutabil acest animal, susţinându-se că ar fi vorba de un alt animal, care a fost substituit târziu de imaginea leului şi că leul ar fi putut fi sugerat ca animal mitic de zodiac şi cărţile populare de sorginte orientală şi occidentală (traduse şi adaptate gustului medieval al românilor); că prezenţa leului în colinde poate veni din simbolul iconografic al leului în creştinism (leul înaripat este simbolul evanghelistului Marcu, leul reprezentând pe Isus, lupta lui Solomon cu leul, prezenţa leului la judecata de apoi etc.) şi că leul este o făptură fantastică de basm mitizat, zooantropomorfă sau antropozoomorfă care este prezentă numai în colindele laice.

Teza paleozoologică a fost confirmată şi de cercetările arheologilor din secolul XX. Astfel, Gheorghe Iza a făcut investigaţii interdisciplinare care au dus la concluzia că aria de răspândire a motivului leului în colindele româneşti coincide geografic cu aria de răspândire paleozoologică a leului de peşteră în România, dar şi cu substratul dinaintea erei noastre al motivului leului. Paul Veye descrie „personificarea Daciei” în insigna Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum printr-o femeie cu bonetă dacă ţinând o mână pe capul unui leu.

După Alexandru Odobescu, cea mai importantă descoperire este a vaselor din tezaurul de aur excavat în 1799 în Sân-Miclăuşul Mare (Sânnicolaul Mare) din ţinutul Torontalului (în Banatul Timişoarei), cu piese cizelate şi gravate cu imaginea unor fiare androcefale încălecate de căpetenii bătrâne sau zei care par a fi de origine turanică primitivă.

Reprezentările de monştri androcefali la diferite popoare arată un fond de tradiţii şi de izvoare istorice care derivă dintr-o sursă comună. Astfel, Alexandru Odobescu susţine că leul, leopardul, taurul, calul, fiecare având capete de om (deci fiind androcefali), au pătruns pe căi etnice în Europa, pe cale turanică, dar şi pe căile culturii, prin influenţe interetnice.

Grecul Ctesias şi latinul Pliniu au scornit că în regiuni îndepărtate, sub zona toridă, trăia un soi de fiară numită Martichoras, având trup de leu şi cap de om (deci androcefali). Această fabulă s-a păstrat la bizantini, care au răspândit-o în Occident, iar în icoanele lor inspirate din Bestiarii se întâlnesc chipuri de patrupede cu capete de om care îndeplinesc rosturi apocaliptice.

Turanienii, semiţii şi arienii au acest concept; la semiţi apare minotaurul, la arieni centaurul şi la turanieni andro-leo-taurul. O asemenea reprezentare iconografică se află pe biserica din Dorohoi.

Pătrunderea motivului leului (cu precădere în colinde) se leagă de o tradiţie culturală îndelungată în mitologiile din sud-estul Europei, îndeosebi greacă şi romană, transmisă prin cultura mixhellenică din Dacia pontică şi prin cultura daco-romană din Carpaţi, urmaşilor români, însă motivul leului a suferit inevitabil influenţe imagologice şi iconografice prin cărţile de circulaţie medievală în popor şi influenţe bizantine, fără să estompeze fondul imagologic ancestral.

În faza sa germinativă, motivul leului a fost mai complicat, dar s-a decantat istoric până la reducerea lui la un pretext cinegetic, la o vânătoare de demonstrare a bărbăţiei flăcăului (feciorului, voinicului) de însurat, în faţa părinţilor şi a comunităţii de neam, mai ales că se cântă această colindă la casele unde sunt tineri şi tinere, cărora le-a venit vremea căsătoriei. Din acest punct de vedere, colinda poate fi considerată o creaţie „avant la lèttre” pentru fată şi un certificat de bărbăţie pentru tânărul însurat, extrapolând, cu o uşoară exagerare, feciorul ar putea fi „matadorul carpatin”.

Deşi este un carnasier fioros, în colinde leul este prezentat ca fiind blând, dispus să dialogheze, să se târguiască şi să se lupte (în lupte drepte) cu voinicul, dacă este provocat, iar când se vede aproape înfrânt, cere să i se cruţe viaţa şi se lasă legat („încurelat”) şi purtat prin sat („jos la ţară” sau târg) în triumful vânătorului. Iată cum arată relaţia fecior de-nsurat – leu într-o colindă din colecţia lui Nicolae Densusianu:

     „Alelei, măicuţa mea-re

     Lasă-mă, nu mă-ntreba-re

     Nu mi-e gând de logodire

     Şi nici dor de pribegire;

     Ci mă duc, c-am auzitu

     Că în vârfu munţilor,

     La poalele brazilor,

     Este-un leu

               de câine rău;

     Şi mă duc, măicuţa mea-re,

     Pe-acel leu a-l săgeta-re.

     Nici vorba nu isprăvise

     Şi la leu el şi ajunse.

     Găsi leul adormit,

     Adormit, nepomenit…”

După ce se luptă cu leul în săbii (sau cu alte arme: arc cu săgeţi, puşcă…, în alte colinde) şi junele îl răzbeşte, leul i se adresează:

     „Alelei, măi junelaşu,

     Lasă-te tu de luptatu

     Şi pe min’ de săgetatu;

     Şi mă bagă-n curea neagră,

     Mă coboară

               jos la ţară;

     Pe uliţa grecilor,

     De fala părinţilor

     Şi de cinstea fraţilor…”

Într-o altă colindă, junele, fiind considerat un Făt-Frumos, îşi aduce şi ajutoare (adjuvanţi) specifice vânătorii (un ogar şi doi şoimi), iar lupta junelui cu leul este astfel reprezentată:

     „Mai bun cal că-şi hărăneşte,

     Mai bun cal, mai bun ogar

     Şi doi vineţi de şoimei.

     Fost-a joi d-o sărbătoare,

     Ieşit-a la vânătoare,

     La vânat peste Bârlad;

     Vână ziua,

               toată ziua,

     Zi de vară

               până-n sară;

     Când fuse soarele în diseară,

     Când ochii negri-şi aruncară,

     Subt cel măr mare-nflorit

     Zări-şi leul d’adormit,

     Adormit cu faţa-n sus,

     Să-l săgete,

               nu se-ncrede;

     Să-l împuşte,

               i s-o duce.

     Murgul de greu străfidară

     Şi pe leu că-l deşteptară.

     Prinse-şi leul d-a fugi,

     Ogar galben d-a-l goni.

     Ogar de vine-l pişcară,

     Şoimei d-asupra-i bătea,

     Pân’ pe leu îl dobora…

     Dar şi (…) voinicul

     Din căluşe-l izbotea,

     Pân’ cu leu s-alătura;

     Cu măciuca-l măciucea,

     Cu baltagu-l băltăgea,

     Pân’ pe leu-l dobora.

     După cal descăleca,

     Scurt, mai scurt că mi-l lega;

     La cordişa arcului,

     La ciochina calului. (…)

     Cărăruia d-apuca,

     Cărăruia peste munţi,

     La ai lui dragi de părinţi…”

Voinicul (feciorul, junele de însurat) este văzut de sora lui mai mică şi aceasta îşi cheamă părinţii:

     „- Ia ieşi, taică,

     Ia ieşi, maică,

     De vezi, maică, ce-ai scăldat,

     Ce-ai scăldat

               şi ce-ai băiat;

     Aduce pe leu legat,

     Viuleţ, nevătămat…”

Junele dezleagă leul şi:

     „În grajd de piatră băga,

     Fân cu flori că-i revărsa;

     Fân cu flori

               de sărbători,

     Cosit de două surori.

     În casa sa intrară

     Şi pe pat că se punea,

     Ogar galben mângâia,

     Şoimei vineţi netezea…”

Această temă inepuizabilă, a leului înfrânt, în folclorul românesc reeditează, în stil local şi cu eroi de legendă, tema universală a unui animal feroce înfrânt şi umilit de un vânător viteaz (june, fecior de-nsurat, mire), ca probă însemnată în încercările cu caracter prenupţial (premarital). La această temă se adaugă, pentru zona etnofolclorică a Făgetului imaginea şi simbolul altor două animale reprezentative prin multiple semnificaţii: cerbul şi boul sur de munte, în colindele de fată mai ales.

Colindele despre leu reprezintă pe lângă interesante reminiscenţe totemice (cum susţine Mihai Coman) şi un ecou al riturilor de iniţiere, aşa cum credem că rezultă şi din textele următoare reprezentând fermecătoare colinde de june din Ţara Făgetului:

Fericam de-acest mirelu

Fericam de-acest mirelu

                    Refr.: Lăro, Doamne

Fericam de-acest mirelu,

Lua arcul lângă elu

Şi-mi pleacă înspre vânat,

Pe codri cei neumblaţi.

Tot gonind

          şi gorgonind,

Zi de vară

          până-n sară.

Când fu-acia lângă sară,

Dete-n urma leului

Şi pe urmă-i se luă,

Urmă ici,

          urmă colea.

Găsi leul  doborat

La cel locuţ iederat,

Sub un spine măgerat;

Găsi leul adurmit

Lâng-un spine înflorit.

Trase,-ntinse să-l săgete,

Săgeata mi l-o trezitu,

Mirea s-o înceluitu.

Până mirea gândi iară,

Leu-n talpe mi-ş sărea

Şi din ceard-aşa-i grăia:

– Ce mi-ş cauţi, mireo, pe-aici?!…

Mirea din ceardă-i grăia:

– Eu mi-ş caut, leuţ, pe tine.

Leul din ceardă-i grăia:

– Dacă-mi cauţi, mireo, pe mine,

Hai din puşti să ne puşcăm,

Hai în săbii să ne tăiem!…

– Hai la lupte,

          că-s mai drepte!…

Şi la lupte se luară,

Se luptară

          cât se luptară,

Zi de vară

          până-n sară;

Când fu-acia lângă sară,

Trase leul,

          nici n-aduse,

Trase mirea

          jos mi-l puse…

Şi-l lega şi-l curelare,

Lângă murg alăturare;

Luă frâul într-o mână

Şi pe murg se aruncă

Şi pe drumuri se luă;

Tot în lungul drumului

Şi în latul câmpului.

Câţi pe mirea mi-l vedeau,

Toţi pe mirea-l fericeau

Şi din ceard-aşa-i grăiau:

– Fericam de-acest mirel,

Cum aduce leu legat,

Leu legat,

          încurelat,

Lângă murg alăturat

Şi nimic nu-i vătămat…

Jos la ţară-mi cobora,

Maică-sa-n cale-i ieşa

Şi din ceard-aşa-i grăia:

– Fericam, Doamne, de mine,

Ce băiat, Doamne, mi-ai dat;

Cum aduce leu legat,

Leu legat,

          încurelat,

Lângă murg alăturat

Şi nimic nu-i vătămat!

Fiind o colindă de june, are finalul specific cu formula de adresabilitate cuvenită pentru flăcăul de însurat din gospodăria respectivă:

Şi, te, mireo, veseleşte,

Ţ-o-nchinăm cu sănătate!

Redăm în continuare alte două colinde de june, care adaugă alte conotaţii, simboluri, semnificaţii şi personaje specifice acestei teme:

Pân-ai fost, mireo,-n vânatu,

Pân-ai fost, mireo,-n vânatu,

          Refr. Mirelui bunu

Leu la curte s-o lăsatu;

Rău curţile le-o prădatu,

Le-o prădat

          şi le-o luatu;

O bătut pe maică-tare

Ş-o luat pe soru-tare

Şi cei trei şoimiţi vânăţi.

Mirea dacă-mi auzea,

Mirea din vânat venea;

Cu ursul înzăbrălat,

Cu gliganu-n corzi legat.

Legă ursul în stoboară

Şi gliganul în zăvoară

Şi pe urme-i se lua;

Urmă ici,

          urmă colea,

Până-n mare de-o băga.

Dacă-n mare o băga,

Făcea puşchiţa

          luntriţă,

Săbiuţ          a

          vlânsăcuţă,

Trecea marea-n ceea parte.

Dacă marea o trecea,

Caută-n sus

          şi caută-n jos,

Caută-n sus pe Dunăriţă;

Vede-o ceaţă

          negureaţă,

Nu mi-i ceaţă

          negureaţă,

Ci mi-i grecul cel de rând

Şi leul danţul purtând

Şi cei trei şoimiţi vânăţi.

Leul din ceardă-i grăia:

– Joacă, soră-a mirelui,

Că dacă nu mi-i juca,

Eu ţâţele ţ-oi tăia

Şi cu sare le-oi săra;

De le-or bate vopurile

Ca pe mirea gândurile;

Gândurile de-nsurat,

De-nsurat

          s-o delăsat.

Grăia sora mirelui:

– Joacă tu, leu,

câine rău,

Că-mi ajută Dumnezeu,

Că iată fratele meu!

Mirea, dacă-mi ajungea,

Tăia grecul cel de rând

Şi leul danţul purtând,

Şi-şi lua pe soră-sa

Şi cei trei şoimiţi vânăţi.

Trimitea şoimiţi pe vânt,

Să mi-ş meargă vestea-n ţară,

Pân’ la dragă maică-sare,

C-o găsit pe soră-sare

Şi cei trei şoimiţi vânăţi.

Şi, te, mireo, veseleşte,

Ţ-o-nchinăm cu sănătate!

Până-i mirea-ntr-un vânatu

Până-i mirea-ntr-un vânatu,

          Refr.: Junelui, junelui bunu

Până-i mirea-ntr-un vânatu,

Leu la curte s-o lăsatu;

Prada mare ce-o prădatu:

De cu sară-i

          grâu de vară,

Miez de noapte-s

          grâne coapte,

De cu zori

          grădini cu flori;

Rupse-un stabor din cunună

Şi sări în cea grădină;

Rupse-o viţă

          ş-o mlădiţă,

Ş-o lozâţă

          de viuţă

Ş-un firel

          de aurel

Ş-o tablă de măierană

Ş-o cruce de busuioc.

Cunună de le făcea-re,

Leu din talpe le-arunca-re,

În drum mare mi-ş ieşa-re

Şi din ceard-aşa-i grăiare:

– Rageţi, mulgeţi drumul mare,

Leu de mirea frică n-are!

Mirea-acasă se-ntorceare,

Maică-sa din ceard’ grăiare:

– Da-l-ai focului vânat!

Pân-ai fost, mireo,-n vânat,

Leu la curte s-o lăsat,

Prada mare ce-o prădat:

De cu sară-i

grâu de vară,

Miez de noapte-s

          grâne coapte,

De cu zori

          grădini cu flori;

Rupse-un stabor din cunună

Şi sări în cea grădină;

Rupse-o viţă

          ş-o mlădiţă,

Ş-o lozâţă

          de viuţă

Ş-un firel

          de aurel

Ş-o tablă de măierană

Ş-o cruce de busuioc.

Cunună de le făceare,

Leu din talpe le-aruncare,

În drumu mare mi-ş ieşare

Şi din ceard-aşa-i grăiare:

– Rageţi, mulgeţi drumul mare,

Leu de mirea frică n-are!

Mirea, dacă-mi auzeare,

Tună-n grajdul ferecatu,

Scoate murguţ de-nşelatu,

De-nşelat,

          bine gătat,

Cum îi bun de-ncălecat.

Lua arcul într-o mână

Şi vergele-n

          degeţele

Şi pe murg încălecare,

În drumul mare mi-ş ieşare,

Urma leului luare.

Mi-l gonea

          şi-l gorgonea,

Zi de vară

          până-n sară;

Când fu-acia lângă sară,

Găsi leul adurmit,

Sub un spin mare-nflurit,

Leu se ţine-nceluit.

Până mirea-l chibzuiare,

Leu-n talpe mi-ş săreare

Şi din ceardă-aşa-ai grăiare:

– Stai, mirele, nu mi-ş dare,

Că nu-s eu ce-ţi pare ţie,

Eu mi-s Ionu

          Sâncionu;

Ziua umblu botezându

Cu lumina soarelui;

Noaptea umblu cununându

Cu lumina luniei.

Mirea, dacă-mi auzeare,

Punea arcu-ntr-un genunche

Şi mi-l făcea tot mărunche

Şi vergele-n

          degeţele,

El le făcea toate zdrele.

Şi, te, mireo, veseleşte,

C-o-nchinăm cu sănătate!