Un EU și o EA

O EA fără teamă,

un EU fascinat,

departe de orice dramă,

adorm,

și mă trezesc

abandonat.

O EA iubitoare,

un EU derbedeu,

timpul începe să zboare,

purtându-mă pe culmi

atemporale,

spre apogeu.

O EA ce rămâne,

un EU ce dispare,

ziua de mâine

se scaldă-n uitare.

Doar strigătul cenușii

își cere iertare.

Metafizica unui ,,eu”

La mal, mă pierd în contemplare,

Deasupra-mi, cerul — alt mister,

Iar eu, o clipă trecătoare,

Caut un sens în efemer.

Poate că viața nu începe

Atunci când primul plâns îl ai,

Ci-n clipa-n care vei pricepe

Că n-ai nimic din tot ce ai.

Ne spunem „eu”, de parcă nouă

Ni s-ar fi dat acest destin,

Dar fiecare zi ne lasă

Cu câte-un ,,mâine” mai puțin.

Am întrebat cândva apusul

De ce lumina lui dispare;

Mi-a arătat, arzând, nespusul:

,,Sfârșitul naște o-ntrebare”.

Iar marea știe: orice urmă

Se pierde-n taina unui val,

Și tot ce începutul curmă

Se-ntoarce într-o zi la mal.

Rămâne numai ce nu moare,

Ceva ce nu mai poate fi atins:

Un sens, un dor sau o chemare,

Un foc pe care nu l-ai stins.

Priveam o inimă în zare

Dar nu știam de ce-a venit…

Era iubire? Întâmplare?

Sau semnul unui infinit?

Și-am înțeles că veșnicia

Nu-i timpul fără de sfârșit,

Ci focul care, după tine,

Mai arde-n cel ce te-a iubit.

Chip al sinelui

Mi-am scos sufletul

din închisoarea numelui.

De atunci,

nu mă mai recunoaște nimeni.

Nici măcar trecutul.

Fiindcă sinele

nu are memorie.

Doar ființează.