Despre mare s-a scris enorm. Poeții au văzut în ea libertatea, primejdia, singurătatea, moartea și infinitul. A fost drum și hotar, chemare și teamă, oglindă a cerului și, nu de puține ori, oglindă a omului. Tocmai de aceea, nu-i ușor să vii astăzi cu o carte întreagă despre mare și să mai găsești ceva al tău de spus.

Remus-Valeriu Giorgioni încearcă acest lucru în Marea – portal către constelații (Editura Junimea, 2026), fără pretenția de a fi primul care descoperă marea. Dimpotrivă, vine spre ea cu tot ceea ce a adunat de-a lungul vieții: călătorii, lecturi, mituri, întâmplări biblice, cuvinte, întrebări și credință.

Mai mult decât apă și orizont, marea lui devine un loc din care poate fi privită lumea.

De la port la portal

Cele două mari secțiuni ale cărții – „Port la Calea Lactee” și „Portal de cristal printre constelații” – spun deja povestea volumului. Mai întâi, portul: locul concret din care o corabie pleacă și în care se întoarce. Apoi, portalul: poarta către altceva, către ceea ce nu mai poate fi atins printr-o simplă călătorie pe apă.

În prima parte suntem încă aproape de marea pe care o cunoaștem. Întâlnim furtuna, țărmul, corabia, marinarul și sirenele. Giorgioni nu rămâne însă multă vreme la peisaj. Marea începe să se umple de alte înțelesuri.

În poemul „Gadara: furtuna din suflet(e)”, furtuna de pe mare trimite spre cunoscutul episod biblic. În altă parte apare imaginea surprinzătoare a unei „fântâni pe Mare”, iar marea poate deveni „Marea – Cartea Cutremurării”. Aici se află una dintre cheile volumului: pentru Giorgioni, marea nu trebuie doar privită, ci și citită. Valurile, furtunile, adâncul și viețuitoarele ei par să spună ceva, iar poetul încearcă să le descifreze mesajul.

În partea a doua, călătoria se îndepărtează și mai mult de geografie. Titlurile vorbesc singure: „Leviathanul, Marele Chit”, „Marea: leviathanul pe vârful stelelor levitând”, „Marea și marea: dorul de Creator”, „Marea: vechiul ei rezervor de erinii și furii”.

Pătrundem astfel într-o lume în care marea reală se întâlnește cu Biblia, mitologia și cerul. Versuri precum „Mări nenumărate, în mii de galaxii…” și „Milioanele de mări din univers” arată că privirea poetului a trecut dincolo de linia orizontului.

Acum se înțelege mai bine și titlul volumului. Marea devine un „portal către constelații”, deoarece drumul poetului nu se oprește la țărm. Pornind de la ceea ce vede și cunoaște, el încearcă să ajungă la ceea ce nu poate vedea, dar poate presimți.

De la apă la cer.

De la călătorie la întrebare.

Marea ascunsă în cuvinte

Giorgioni are însă și o altă plăcere: jocul aproape neîntrerupt cu limba. Nu caută marea numai în lume, ci și în cuvinte.

De aici vin apropierile dintre mare, mărire, măreție, amar, marin și numeroasele lor variante. Uneori desface cuvintele, alteori le așază între paranteze, le apropie prin sunet și încearcă să descopere în ele sensuri noi.

Un vers precum „Mare și mare: dorul de Creator” surprinde foarte bine acest fel de a scrie. Cuvântul rămâne același și, totuși, nu mai înseamnă același lucru. Marea văzută cu ochii începe să trimită spre măreția pe care poetul o presimte dincolo de ea. În alt loc, versurile „Marea: vechiul ei rezervor / de erinii și furii” aduc, în numai câteva cuvinte, întreaga lume a spaimelor străvechi ale omului.

Poetul caută asemenea întâlniri și pune alături cuvinte și lumi care, la prima vedere, nu par să aibă prea multe în comun. Recurge adesea și la paranteze: „Marea (nu se pierde cu firea)”. Tonul se schimbă brusc. De la imaginea solemnă ajungem la expresia cotidiană. Giorgioni nu rămâne grav tot timpul. Se joacă, ironizează, schimbă registrul, apoi se întoarce, uneori în același poem, la întrebările sale serioase.

Această libertate dă farmec cărții. Poetul descoperă numeroase legături între cuvinte, imagini, mituri și texte biblice și încearcă să le aducă pe toate în poem. Asocierile se succed, se completează și deschid mereu alte sensuri, lăsând cititorului libertatea de a stărui asupra celor care îl ating.

Nu toate jocurile de cuvinte au aceeași forță, dar tocmai această abundență dezvăluie firea cărții. Giorgioni nu este un poet al austerității. Adună, leagă, desface și reconstruiește.

Iar atunci când jocul reușește, descoperim că „portalul” din titlul cărții nu se deschide numai între mare și stele, ci și între cuvinte.

De la Poseidon la Creator

La prima vedere, am putea spune că poetul amestecă mitologia cu Biblia. Citind cu atenție, observăm însă că nu le așază pe același plan. Poseidon și sirenele fac parte din marile povești prin care oamenii au încercat, de-a lungul timpului, să explice marea și spaimele ei. Leviathanul vine dintr-o altă tradiție și aduce cu el forța imaginarului biblic. Toate acestea locuiesc în poezia lui Giorgioni, dar drumul poetului merge mai departe.

Unul dintre titlurile importante ale cărții, „Marea și marea: dorul de Creator”, ne îndeamnă să stăruim asupra cuvântului dor. Poetul nu vorbește numai despre Dumnezeu, ci despre nevoia de a-L căuta. Iar marea, prin imensitatea și misterul ei, pare să trezească această nevoie.

În alt loc citim: „Măreția – ea prima care a înțeles / Ce înseamnă dumnezeirea!”. Marea capătă însușiri omenești, dar nu se confundă cu Dumnezeu. Diferența mi se pare importantă. Pentru Giorgioni, marea este un semn. Privind-o, poetul simte că dincolo de frumusețea, forța și misterul ei trebuie să existe ceva mai mult. De aceea, privirea lui se îndreaptă mereu și spre cer.

Apa și constelațiile se întâlnesc în această carte nu numai pentru frumusețea imaginii. Ele reprezintă două întinderi în fața cărora omul își simte limitele: una coboară spre adânc, cealaltă urcă spre un spațiu fără margini. Între ele se află omul, privind, minunându-se și întrebând.

De aici vine, cred, adevărata dimensiune religioasă a volumului: nu din numărul referințelor biblice și nici din declarații de credință, ci din felul în care poetul privește lumea. Pentru el, lumea nu se termină în ceea ce vedem, iar marea însăși devine o cale către ceea ce se află dincolo de vedere.

Dincolo de mare

Marea – portal către constelații nu se lasă închisă într-o singură definiție. Vorbește despre mare, desigur, dar și despre călătorie, cărți și mituri, cuvinte, credință și nevoia omului de a înțelege lumea în care trăiește.

Bogăția asocierilor îl poartă uneori pe poet pe drumuri neașteptate, însă tocmai din această libertate se nasc și paginile cele mai bune ale volumului. La originea lor se află aceeași curiozitate aproape nestăvilită și aceeași bucurie de a descoperi legături între lucruri aparent îndepărtate.

Giorgioni nu privește marea ca un turist ajuns pentru prima dată pe țărm. Vine spre ea cu o întreagă experiență de viață și de lectură și, mai ales, cu întrebările sale. Astfel, Marea – portal către constelații nu poate fi redusă nici la o carte religioasă în sens strict, nici la una construită numai din mitologie. Avem în față cartea unui poet care privește lumea ca pe o creație plină de semne și încearcă să le înțeleagă prin tot ceea ce a trăit, a citit și a crezut.

Poate tocmai de aceea marea îl fascinează atât de mult. În ea găsește deopotrivă frumusețe și primejdie, suprafață și adâncime, ordine și haos, început și sfârșit.

Dincolo de toate acestea rămâne misterul unei lumi despre care poetul simte că nu se poate explica doar prin ea însăși.