Pentru cercetătorul român în orientalistică și, deopotrivă, pentru publicul larg fascinat de filozofia și gândirea orientală, numele cărturarului român Sergiu Al-George nu este necunoscut. Lui i se datorează, printre multe altele, traducerea (împreună cu Nicolae Steinhardt) unui tratat referențial de istorie a Indiei, analiza gramaticii lui Panini, prezentarea critică a Inmnurilor Vedice și a operelor fundamentale din literatura sapiențială sanscrită (Bhagavadgita, Samkhya-Karika, Tarka-Samgraha ș.a.), dar și – într-o mai largă tradiție a culturii române moderne și contemporane, care a respins cu îndrăzneală disjuncția occidentală între cultural și tehnico-științific – confecționarea primului stroboscop mecanic românesc pentru investigarea laringelui și redactarea primului tratat autohton de foniatrie.

Biografia acestui reprezentant exemplar al culturii românești interbelice este la fel de insolită și fascinantă ca și temele sale de cercetare. Născut la Târgu Mureș, la 13 septembrie 1922, într-o familie cu o descendență pan-românească (tatăl, erou al Războiului de Reîntregire, aparținând țărănimii grănicerești năsăudene, iar mama, unei veritabile dinastii de preoți ortodocși basarabeni), viitorul orientalist a început cursurile liceului militar târg-mureșean, continuându-le la liceul cu profil similar din Chișinău, pentru a-și finaliza învățământul preuniversitar la București, la Liceul Matei Basarab, chiar în ajunul cedării Basarabiei. Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, urmează cursurile Facultății de Medicină din Capitală, pe care le finalizează în 1947, când se căsătorește și, simultan, își începe cariera de medic și indianist. Debutează, ca orientalist, cu un studiu despre atamani și geneza absolutului în gândirea indiană, afirmându-se rapid (inclusiv prin publicarea de articole în reviste științifice de prestigiu din Paris și Berlin) ca o somitate în indianistică, sanskrită, tibetană, filozofie și lingvistică. În 1952 va avea parte de primele ”binefaceri” ale regimului de ocupație bolșevică, fiind îndepărtat pe criterii politice din clinica universitară ORL. Nu-și abandonează însă cercetările și dă științei medicale din țară primul tratat de foniatrie.

Șase ani mai târziu va fi arestat și implicat în lotul Noica, executând după gratii aproape șase ani, dintre care trei în lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei. Va fi, ulterior, eliberat și reabilitat, apoi (din 1971) primit ca lector extern la Facultatea de Limbi Orientale din București, deceniul care urmează fiind cel mai fertil atât din perspectiva propriei biografii științifice, cât și din cea a afirmării orientalisticii românești. Cariera sa va culmina, în 1981, cu participarea la Congresul mondial de indianistică de la Varanasi și susținerea unei dizertații la Universitatea din Delhi. Însă, la doar patru zile după reîntoarcerea sa din India, se stinge din viață la 10 noiembrie 1981, fiind înhumat la Cimitirul Bellu.          

Amprenta sa asupra dezvoltării orientalisticii românești este excepțională. Iată, selectiv, câteva titluri: ”Indriya și sacrificiul prana” și ”Un manuscris tibetan în România” (1957), ”Istoria Indiei” (1958, colaborare cu Arion Roșu), ”India antică și originile structuralismului” (1967), ”Actualitatea gramaticii lui Panini” (1968), ”Filosofia indiana in texte. Bhagavadgita, Samkhya-Karika, Tarka-Samgraha” (1971), ”Eros și simbol în psihologia europeană” (1972), ”Curs de filosofie și civilizație indiană, Universitatea din București” și ” Rădăcinile tradiționale ale gândirii lui Gandhi” (1973), ”Limbă și gândire în cultura indiană” (1976, Biblioteca Orientalis), ”Arhaic și Universal” (1981).