Gabriel Chiriac este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași – secția Artă Sacră cu specializarea carte document și master în același domeniu. Expert restaurator lemn în cadrul Centrului de Cercetare și Conservare – Restaurare a Patrimoniului Cultural din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași. Expert acreditat de Ministerul Culturii în conservarea bunurilor din patrimoniul cultural național și conservare- restaurare lemn din monumente de arhitectură populară. Debutează în anul 2009 cu romanul istoric, Iarnă cu fulgi însângerați (Junimea). Ulterior îi apar alte două romane tot cu subiect istoric, Leul înaripat (Junimea, 2011) și Ceață roșie în Crimeea (Junimea, 2014). În anul 2024 debutează și în poezie cu volumul Kerouac blues, apărut tot la editura Junimea. Doi ani mai târziu, în anul 2026, îi apare și cel de-al doilea volum de poeme, O boală numită inimă, la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început aș vrea să spun că acest nou volum de poeme semnat de Gabriel Chiriac este unul inedit din toate punctele de vedere, atât ca subiect, cât și, sau mai ales prin maniera de abordare a subiectului. După trei romane istorice și un volum de poezie despre căutarea de sine și libertate, poetul abordează o temă cu totul nouă pentru el și totodată una foarte actuală și anume, iubirea toxică, iubirea mincinoasă, care nu face altceva decât să rănească, să strice, să distrugă, să pună ființa umană în cele mai nefericite ipostaze atât sufletești cât și trupești, după cum reiese inclusiv din poemul ce deschide volumul, intitulat foarte frust, unde locuiesc femeile după sex: „trag de piele ca de o plapumă prea scurtă/ camera miroase încă a pilot de linie comercială/ mi-a spus că-l excită femeile îmbrăcate/ și-a plecat fără să închidă ușa/ întind mâna după cutia de xanax ca după mânerul/ unui cuțit/ pe care-l poți folosi și ca armă și ca ustensilă de bucătărie/ poate că măsurătorile făcute cu precizie/ de croitoreasă bătrână/ pe bust talie șolduri coapse/ vor servi la ceva/ când voi trebui să dovedesc în fața tribunalului/ că ne-am iubit și/ că ne-am pătruns unul pe altul până la fractură/ până la rană deschisă/ mi-ai spus că nu te pricepi la despărțiri/ așa că ai decis să mă lași pe marginea unui drum județean/ fără indicatoare/ și-acum învăț/ că femeile după ce fac sex locuiesc provizoriu/ în propriul corp ca-ntr-un motel ieftin/ unde cearșafurile nu sunt niciodată schimbate/ și clienții se succed rapid/ lăsând în urmă scrumiere murdare prosoape aruncate/ și semnul cu nu deranjați/ atârnat inutil pe clanță/ ca o ultimă dorință”.

Dar ceea ce este cu adevărat spectaculos la acest volum de poeme este faptul că poetul scrie de la primul la ultimul poem din perspectivă feminină, ba mai mult, împrumutând vocea unei femei, a unei tinere femei, care se confruntă cu o iubire toxică, și care pur si simplu se sfâșie pe sine zi de zi în bucăți, căutând să înțeleagă ce nu merge bine, ce trebuie să facă pentru a-i fi pe plac iubitului toxic, despre care înțelege că este toxic, dar de care nu găsește nicio putere să se desprindă, în primul rând emoțional, deși conștientizează cu asupra de măsură și cu maximă luciditate. Practic, volumul de poeme al lui Gabriel Chiriac devine, după cum spune și titlul unui poem, un scurt tratat despre dezintegrare sau, după cum sugerează un alt titlu de poem, un set de fișe clinice în care sunt indexate o seamă de manifestări concrete ale sindromului Stockholm, descris sumar prin predispoziția victimei de a-și valida călăul, de a-i căuta scuze pentru fiecare rană produsă și uneori prin a devenit dependentă emoțional de acesta: „îmi speli rănile cu apă oxigenată și eu/ mă prefac că ustură ca să nu-ți pierzi interesul/ crezi că dragostea e ce faci tu din mine când mă ții/ cu picioarele desculțe lipite de gresie/ în bucătăria rece/ și-mi numeri defectele pe degete/ ca un croitor care m-a croit din greșeală și-acum/ trebuie să justifice clientului/ de ce haina nu se așază cum trebuie/ și mă bucur stupid când îmi dai dreptate/ doar ca să taci/ și-mi desfac nasturii pe întuneric/ ca să nu vezi/ că am strâns pumnii până mi-am învinețit palmele/ că te sărut doar pentru că gura ta/ are gustul dezinfectantului cu care/ îți cureți vina după fiecare ceartă// ne-am obișnuit unul cu altul/ ca doi captivi legați de același calorifer/ care cred că pot supraviețui/ doar dacă respiră în același timp// dar supraviețuirea nu e iubire”.

Ce anume îl va fi determinat pe Gabriel Chiriac să se aplece asupra acestui subiect atât de sensibil și mai ales să împrumute vocea unei femei, și bineînțeles, să intre în lumea ei, în mintea ei, în trauma ei, este greu de intuit. Poate că un prim pas va fi fost o mare doză de empatie pentru femeile și fetele care ajung în aceste conjuncturi toxice și care astfel riscă să își distrugă viața. Cert este că atât tema aleasă, cât și maniera de abordare denotă o mare doză de curaj și de implicare socială din partea acestuia. Dar cel mai important aspect în legătură cu acest volum este faptul că el a devenit, în contextul numărului enorm de femicide raportat la nivel național (la care se adaugă mai mult ca sigur un număr și mai mare de cazuri neraportate) un volum necesar, un volum manifest, un volum ce ar putea salva vieți. Un volum ce trebuie să umble din mână în mână până va ajunge la acele fete și femei care au nevoie de o oglindă obiectivă pentru a se putea observa la justa lor realitate și pentru a le determina să ia o decizie care să le salveze viața. Iar faptul că această oglindă vine din partea unui bărbat s-ar putea să ajute și mai mult.

Gabriel Chiriac, O boală numită inimă, Editura Tracus Arte, 2026