De ziua lui eram fericită. Sunt și acum, după 25 de ani.                                               

„Spune-mi, ce crezi tu că ar bine în viața asta?

Uită-te cum trăiesc. Altceva nu am ce să îți spun…”

Priveam cele două candele, mici, pe care le-am aprins cu greu, din cauza unui vânticel, nerebdător să mă necăjească.

M-am strecurat în singura, binecuvântata umbră, între crucea lor de marmură  și un alt rest de bine, provenit de la o altă cruce, ceva mai înaltă. Locul era foarte strâmt. Abia respiram. Două candele mici, aproape sărăcăcioase, una lângă alta, cu o flacăruță mică, măruntă. Mama și tata.

Ce idee mi-a venit! Am umplut cu apă sticla din plastic, pitită după jardinieră, de la țeava  așa zisei fântâni și, în loc să ud florile pălite, am golit-o pe placa  arsă de soare, pe care era o altă cruce, plată, subțire, tot din  marmură,  O sărutam, mulți ani după moartea lui, și spuneam în gând: Sărutmâna Ticu.De fapt, o sărut și acum.

Parcă îmi este rușine că, în gând, nu spuneam și Sărutmâna Mica. Ea a fost orizontala .

Piatra încinsă a mușcat, pur și simplu, din apă. Am auzit un sfârâit ușor, parcă aș fi pus degetele sub un jet de apă, după ce m-aș fi ars, gătind ceva.

Am plecat. M-am întors, de câteva ori, făceam pași mici, să văd dacă mai ard luminițele. Nu mai ardeau, dar, ciudat, pe măsură ce făceam pași  mari, spre ieșire, sfârâitul acela, poate imaginar, al apei, m-a urmărit…

Era anul când am primit cravata roșie de pionier. Pe scena Sălii Festive a Școlii generale nr. 7 din cartierul nostru, Elisabetin, unde și locuiam. Anul 1959. Simt  și acum podeaua din lemn, cu miros de motorină, ca să fie curată, în ziua serbării. Deasupra capului meu, tricolorul, ținut cu cele două mâini  de tovarășa instructoare de pionieri. Avea ochi albaștri, metalici, era foarte tânără. Purta o fustă închisă la culoare, până după genunchi. Mă uitam spre podea și spre fusta ei, când o voce  de bărbat, destul de puternică m-a întrebat:                                                                          

– De ce nu vrei să fie război?

– Ca să nu moară tata. Apoi am plâns.

Vara  mă trimiteau la Ciuta, satul de naștere al mamei mele. Bunicii lucrau la pământ, aveau și un fel de magazin,mic, într-o latură a casei, casă pe colț, unde țin minte marmelada neagră, făină ,multe sticle de băutură și mături pentru gospodărie. Bunica mă punea  la fereastră, unde pe pervaz era un Weker. Îl văd . Cu degețelul pe cifra trei.

”Când sună de trei, îmi spunea, vine mama cu trenul de la oraș.Tu ține  și nu lua mâna de pe ceas.”

Ea nu venea, eu uram wekerul!

Tata avea post de jurist -consult la Oțelul Roșu. Înaine de război,orașul se  numea Ferdinand. Mama venea când putea.

Nu uit, când intra pe poartă, încărcată cu plase de la oraș, Buna sriga:” Te-o adus Dumnezeu, trecuși de punte…”

N-am înțeles la început . Era spaima satului. Două scânduri, o singură bară, numai de o parte, peste Bistra, învolburată, mult prea lată pentru  cel care o trecea. În loc de bucuria revederii era crisparea fețelor, ”bine că ai scăpat.”

Cum anumite lucruri stupide strică linul frumos al vieții! Au murit bunicii, într-un timp, și puntea nu s-a mai reparat.

Mai târziu, când am mai  crescut, o treceam, cu cineva de mână, cu lacrimi în ochi și palme transpirate.

La câteva case de casa bunicilor mei era Iconie. Cu ea făceam modăiț. Păpuși din cocian uscat de porumb, pe care îl îmbrăcam în cârpe, încrețite pe ață, și  în loc de păr, firele , tot uscate de sub ghije.

 Erau păpuși modăiț, le înșiram pe lângă o margine de pat și le numeam: Zita, Stana, Mina, Zărica, de obicei după numele mamelor și ale neamurilor noastre. Vorbeam cu ele.Domnește. Apoi râdeam.

Cu Iconie era o problemă. Nu ne dădeam plecate, una de la alta, și atunci, vrâd nevrând ne dădeau să mâncăm amândouă, împreună cu ceilalți, care se nimereau, la prânz, pe acasă.

Și acum văd farfuria mamei ei, care, o dată, neavând destulă mâncare pentru toți,își pusese, mai puțină. Mâncam și mă uitam, la dunga farfuriei , mult deasupra supei. Cu o bunătate, pe care atunci nu am înțeles-o mi-a spus:” Nu mi-e prea foame, eu am mâncat, deja, o porție, în bucătărie.”

Niciodată nu am stat la o masă  la care cele câteva linguri  în plus erau pentru cei ai casei.

Mai  era Poșta. În anii aceia, mergeam la doamna poștăriță, să ne facă legătura cu mama.

Într-o casă obișnuită, lângă Ieruga satului. Acolo, m- am mirat de femeile  care spălau, cu poalele  sufulcate,  prinse la brâu, spălau rufele cu maiul de lemn, pe piatră. Era un sunet ciudat, în funcție de puterea femeii.  Cu o mână ținea rufa, cu cealaltă o lovea cu maiul. Era un fel de tocător din lemn, folosit numai pentru spălat la Ierugă.

          Cred că femeia își vărsa tot năduful din viața ei, în aceste lovituri.

 Chiar întâmplarea din noaptea nuntii, când nimeni nu îi spunea ce să facă. ”Închide ochii și roagă-te. Restul știe Dumnezeu…”

La poștă, stăteam pe scaune, unde ne așeza doamna poștăriță.

Spuneam Timișoara, numărul de acasă și ne chema în cabină, după ce primea legătura cu orașul. Acolo, în spațiul acela mic, plângeam, traspiram și ne rugam să ne cumpere sandale roșii, pentru sărbătoarea de Iepuraș.

Plăteam puțin. Trei, patru lei. Plecam, cu Iconie de mână.

”Crezi că îmi cumpără și mie?”

După cum am spus, casa bunicilor era destul de mare. Pe colț.

În dormitorul părinților dormeam și eu, între ei, până la patru, cinci ani.

De un Paști, așteptam să găsesc sandalele, dar , anul acela, Iepurașul, a fost mai bogat. Am primit o tricicletă roșie..Îmi amintesc bucuria lor, la râsul meu, copilăresc, de parcă toată lumea era a mea.

Bucătăria avea  ușă spre curte. Țin minte masa lungă, din dreptul bucătăriei, sub via bogată, unde toamna se amesteca mirosul de mâncare cu cel al strugurilor negri, copți, mă uitam la ei, cu privirea uimită de frumusețea rodului. Stătem pe un scăunel, în ușă, să cuprind și cuina și masa de sub vie. Era, în casă,  o durere, pe care n-am înțeles-o, prea bine, atunci.

Bunicul, Nicolae, plângea.

”O murit Poznan. Sub părul din livada de lângă casa lor. Așa l-o prins vestea. I-au luat grăgina, viața lui. De durere, o căzut sub pom. A mai avut timp să ia o pară , dale Pergamuthe, să o strângă în palme, să o sărute și să își verse jarul. L-au găsit cu degetul mare în pulpa perei și cu capul în piept. Să nu vorbiți tare, că aude fata. Doamne, feri-ne. Că nu știi cu cine vorbește”                                                   

                                                                               8.III. 1961

                                       Dragă mamă!

Cu ocazia zilei de 8 Martie, ziua internațională a femeilor îți doresc fericire în viitor, până la adânci bătrânețe.

În această zi, copiii din întreaga lume urează mamelor lor succese în muncă, precum îți doresc și eu ție.

Dragă mamă, îți mulțumesc pentru abnegația de care ai dat dovadă pentru mine, să devin un om cinstit și folositor patriei pentru a contribui la construirea socialismului la noi în țară.

Deasemenea, îți mulțumesc și pentru îngrijirea pe care mi-ai dat-o. Cred că cel mai mare cadou pentru tine e să învăț  bine la școală, să iau note numai de 10 și să fiu ascultătoare.Îmi iau angajamentul ca ,de acum înainte, să fiu și mai ascultătoare și să iau note cât mai bune la școală!

                                                 Te sărută cu drag, A ta fiică.

„Două lucruri te rog:să nu te înscrii în partid și vreau să am un băiat”. „Și eu vreau să avem un copil”

Era într-o noapte, după ce lucrurile intră în tihna lor, dar mai ales în netihna scrisului, care, parcă prinde zbor, când nu trebuie, mai exact îți dă un semn, te întrebi de unde vine, prima oară te sperie, apoi devine mai blând, mai prietenos…Mă străduiam să aranjez în raftul bibliotecii un dicționar și rămân cu degetele celeilalte mâini pe cantul unei cărți de mare rezonanță, în sufletul meu. Horea  Musta, Neamul Mustonilor în Banat.

Abandonez dicționarul, iau cartea, parcă îmi era ,cumva,jenă că uitasem de ea. Apărută în 2009, la Editura Marineasa.” Mărturia unui om a cărui istorie de viață se întinde pe aproape un secol”.

Da, mama mea Minodora și Maria Musta proveneau din aceeași familie. Erau verișoare,dinspre  ramura Rădoi.  Aveam  patru ani, în 1954. Înainte de a ne muta pe strada 1 Decembrie, am locuit la ei, un timp foarte scurt. Îmi amintesc rânduiala din casă. Mama lui nenea Horică m-a învățat să curăț o pară cu un cuțitaș ce avea coadă din lemn și lama din argint.

”Uite, ții para cu mâna stângă și cu dreapta, încet, încet, fără să o scapi pe jos, cureți câte o fâșie, și apoi altă fâșie, până crezi tu că este curățată.”

Coaja cădea în fâșii mici și parfumate iar mie si se părea că în bucătăria aceea, cu miros curat începe lumea cea mare.

Foarte târziu am realizat că perele aveau să rămână o pecete dureroasă a familiei noastre.

Pe atunci nu știam de bunicul Nicolae care plânsese sub părul din livadă, după cumnatul lui Poznan, nici de disperarea acelor ani, când pământurile se smulgeau din inimile oamenilor ca să fie date construcției cele roșii.

Ce scris caligrafic și inocent în scrisoarea de 8 Martie!

Cartea Mustonilor miroase a timp așezat, o mărturie a unui veac care a trecut peste noi ca Bistra învolburată peste puntea din Ciuta.  Fricile din neamul nostru transmise în șoaptă s-au subțiat încet, încet, fâșie cu fâșie, ca para curățată în 1954.

Am închis cartea și am pus-o înapoi pe raft, lăsând pe nenea Horică și amintirea casei de pe 1 Decembrie să se așeze în tihnă.

M-am apropiat de fereastră. Afară, vântul de seară începuse, din nou, să bată. Același vânt neliniștit care îmi necăjea candelele de la cimitir. Pe sticla geamului se reflecta chipul meu de acum, după mai bine de șase decenii de când primisem cravata roșie de pionier pe scena Școlii nr.7 din Bălcescu, fostă Lahovary.

Zâmbeam cu o tristețe blândă.

În fond, viața trecuse exact ca apa turnată pe marmura încinsă: un sfârâit scurt, intens care te urmărește mult timp după ce ai plecat.

Mama și tata. Verticala unei lumi care nu se mai întoarce, dar care refuză să moară atâta timp cât degetele mele caută cantul cărților vechi.