Mailul pe care l-am primit rămâne pentru moment fără răspuns. Ezit. Mi-e teamă să deschid fișierul atașat. Mi-e teamă că manuscrisul pe care mi l-a trimis această Valérie mă va dezamăgi, pe de o parte. Pe de altă parte sunt conștientă de puținul timp pe care îl pot dedica pasiunii mele și cât din el îmi rămâne pentru a acompania un autor. De aceea, un nou proiect editorial e riscant. Dar scrisoarea ei e convingătoare, liniștitoare. Nu pare a avea pretenții mari la timpul și la disponibilitatea mea. Dimpotrivă. Fiind profesoară universitară la Facultatea Americană din Paris, are o rețea largă de posibili cititori. Mă hotărăsc să nu o refuz imediat și să citesc manuscrisul.

Titlul îmi place: Paris, Marseille, Long Island. Are forță imaginativă. Încep să citesc, dar prima scenă care se petrece într-un bar mă lasă confuză. Nu înțeleg despre cine e vorba. Este un cuplu care s-a separat? Citesc mai departe și înțeleg că este vorba de o fiică și de tatăl ei. Acesta o anunță că îi mai rămân șase luni de trăit. De aici începe un periplu al amintirilor fiicei despre viața lor de familie, despre plecarea tatălui pentru altă femeie, despre durerea pe care a simțit-o la pierderea lui. Amintirile se desfășoară pe o axă geografică: trei orașe cu semnificație importantă în viața fiicei, Léa.

Paris, orașul familiei fericite, Marseille, cel al marii iubiri și Long Island, cel al redescoperirii tatălui și al iertării. Înțeleg că amintirile se construiesc pe traseul celor trei orașe, dar apar în plus foarte multe locații; nu înțeleg cronologia etapelor vieții și mai ales itinerariul afectiv pe care se desfășoară povestea. Întâlnesc pasaje superbe de introspecție, reflecție și descriere, care transmit o emoție palpabilă. Pe măsură ce înaintez în lectură, subiectul mă intrigă și îmi stârnește curiozitatea. Léa are 22 de ani când părinții săi divorțează, când tatăl se îndrăgostește de o altă femeie și o părăsește pe mamă.

De ce Léa suferă atât de mult încât chiar cade bolnavă, atât de bolnavă încât slăbește zece kilograme, pierde anul universitar, începe să aibă fobii, angoase și ajunge să meargă sprijinindu-se într-un baston? La 22 de ani, copilul nu mai e copil, e un tânăr adult, își ia zborul din cuib în lumea largă. Ce mă deranjează însă sunt vreo douăzeci de pagini de biografie a tatălui, cu date, locuri, nume, meserii, o notare informativă, contabilă a parcursului acestuia. Pentru mine acestea nu-și au locul aici. Fragmentele acestea contrastează vădit cu pasajele pline de sensibilitate pe care le-am citit mai devreme, mai ales că pe alocuri autoarea introduce chiar poezie.

Îi scriu lui Valérie felicitând-o pentru stilul textului. Îmi plac paginile de reflecție interioară, poetice, dar nu-i fac nicio promisiune despre o eventuală publicare. Îi trimit înapoi fișierul cu câteva adnotări, cu impresiile mele, care sunt strict personale și nu ne angajează în nimic pe niciuna dintre noi. Îmi răspunde bucuroasă că am citit manuscrisul și îmi mulțumește pentru remarci. Peste vară îmi mai scrie două mailuri scurte pentru a menține contactul, scuzându-se că nu poate să termine modificarea manuscrisului încă, dar că va reveni în septembrie. Îi scriu din nou, fără să mă angajez cu nimic, că voi citi cu plăcere noua versiune când va fi gata. Mi-o trimite în toamnă și o citesc în două zile, curioasă să văd dacă mi-a urmat sfaturile și în ce direcție evoluează manuscrisul.

Tatăl mai avea șase luni de trăit. Neînțelegând bine parcursul pe axa celor trei orașe, care mi s-a părut neclar, haotic chiar, îi sugerasem să povestească pe o axă temporală, a celor șase luni. Așa a și făcut, schimbând și titlul. Am recitit textul cu atenție comparându-l cu prima versiune. Era mult mai clar. Îi sugerasem să introducă mai multe fragmente cu amintiri personale, dar biografia tatălui este tot acolo. Mi-am spus că n-are rost să merg mai departe în această formă. Pentru mine acolo erau două cărți: una despre viața tatălui povestită în detaliu într-un stil documentar și una despre Léa, cu pagini sensibile și pline de poezie. Pe prima n-aveam nicio înclinație să o public, pe a doua poate. Îmi plăcea. Trebuia să avem o discuție clară, să mă decid și să nu o mai țin nici pe ea în suspensie. Am invitat-o să ne vedem în vizio. Mi-am notat câteva întrebări pe care voiam să i le pun pentru a clarifica direcția pe care mi se părea că o ia narațiunea. Trebuia să înțeleg care era căutarea ei, ce căuta Léa de fapt.

Discuția durează deja de o oră. Îmi place chipul ei, o femeie în jur de 50 de ani, cu o față fină de intelectuală, cu trăsături frumoase, cu părul blond natural, fără artificii. Îmi răspunde la întrebări cu pudoare, mai mult notând, fără să vorbească mult. Îmi dau seama că romanul e inspirat din realitate, dar evit să formulez o adresare directă, „dumneavoastră”. Mă refer tot timpul la personaj, la Léa.

Îi pun întrebările pe care le-am notat și sunt conștientă că unele se îndepărtează de textul ei, dar merg foarte departe în introspecție. Pe măsură ce discutăm, văd pe fața ei că unele dintre ele nu răsună în interiorul ei. În schimb, la altele reflectează cu pauze mari înainte să răspundă.  

Ce a pierdut Léa când tatăl ei a plecat? Ezită puțin: stabilitatea familială. O întreb de ce stabilitatea familială este atât de importantă la 22 de ani. La 22 de ani, dimpotrivă, un tânăr părăsește acest cocon familial. Da, așa este, îmi dă dreptate. Nu sunt prima cititoare care îi pune întrebarea aceasta. Dar pare că nu știe ce să răspundă. Continui cu seria întrebărilor pe modelul celor cinci „de ce?”, încercând să pătrund tot mai adânc în motivațiile personajului.

Cine era Léa pentru tatăl ei? De ce plecarea lui a sfâșiat-o până într-atât încât s-a îmbolnăvit? Oare Léa nu exista decât prin ochii lui, în calitate de copil, de fiică, de tânără femeie?

Când îi pun această întrebare, reacția ei e instantanee: „Nu, nu exista doar prin ochii lui”. Insist: sunteți sigură? Pot să formulez întrebarea altfel: Oare Léa, în ochii tatălui ei, se simțea valorizată, se simțea unică? Îmi răspunde că da.

Am avut impresia, citind manuscrisul, că Léa suferă mai mult decât mama ei. Oare Léa suferă pentru mama ei sau în locul ei? o întreb. E de acord cu a doua variantă, din acest motiv mama este aproape absentă din roman.

Oare Léa s-a substituit mamei sale pentru că durerea acesteia a impresionat-o sau pentru că este propria ei suferință cea care vorbește?

De ce consideră că plecarea tatălui este o trădare față de ea? Promisiunea iubirii eterne, trădată, nu există decât în cazul unei căsătorii.

Pentru Léa, este ca și cum promisiunea i-ar fi fost făcută ei, ca și cum nu ar fi fost conștientă că, pentru copil, iubirea continuă.

Există tați care dezvoltă o relație exclusivă cu fiica lor, lăsând-o chiar și pe mamă în afara acestei relații. Atunci a cui este această durere? A Léei sau a mamei sale?

Este adevărat, recunoaște ea, că tatăl o considera fiica lui preferată, că avea o relație privilegiată cu el, că se simțea specială în ochii lui.

Îi vorbesc și despre curajul sincerității. Și despre riscul de a și-o asuma, de a se livra cât mai mult. Să ai curajul să dezvălui partea cea mai fragilă din tine, cea mai vulnerabilă. Paginile cele mai sincere sunt și cele care trezesc mai multe emoții.

Apoi, în ceea ce privește partea biografică, cui îi servește? Romanului sau autoarei? Este de acord că există două romane: cel al tatălui, biografia, și cel al naratoarei, Léa.

Atunci îi spun sincer că nu mă simt apropiată de un volum biografic. Îmi confirmă că se gândise și ea că partea aceasta este efectiv o altă carte. Aici vrea să scrie povestea fiicei, nu a tatălui. Îi mărturisesc că mi-a plăcut de la început subiectul relației tată-fiică, că mă inspiră, e universal. În același timp m-a cucerit stilul ei poetic. Văd la ea o adevărată voce literară. În sinea mea am știut deja de la a doua citire că vreau să o public. Îi spun și ei. Se bucură cu aceeași discreție de la început, dar simt în vocea ei emoția. O întreb ce așteaptă de la mine ca editor. În primul ei mail îmi scria că a lucrat la o editură. La începutul acestui dialog, mi-a spus chiar că are o prietenă editoare și atunci o întreb de ce mi-a trimis mie manuscrisul. Îmi povestește că timp de un an l-a trimis la diverse edituri și că majoritatea nu i-au răspuns. Cunosc atât de bine sentimentul acesta de așteptare și de dezamăgire. Am trecut și eu prin asta. De aceea a ales editura mea, o editură mică ce acordă timp și atenție fiecărui proiect într-un mod exclusiv. Ceea ce dorește este o relație de colaborare creativă. Exact ceea ce facem de când am început să corespondăm.

Începem să căutăm, fiecare, idei de titlu. Unele se apropie de sensul cărții, dar revelează doar o parte a poveștii, altele fac referire la ceva ce mi se pare doar un detaliu. Și apoi îmi dau seama că titlul inițial este de fapt cel bun. Că include mai multe axe: geografică, temporală, intimă.

De acum, restul va fi doar colaborare.

Îi scriu din nou și îi sugerez să lucreze finalul, să ofere mai mult spațiu surorilor vitrege. Și poate să adauge o pagină despre Léa cea de acum. Pentru mine lectura unei cărți este legată de pasiune. O carte care mă emoționează este una care îmi stârnește acel coup de cœur, îmi merge la inimă, trezește un ecou în mine. Bineînțeles că ceea ce mă emoționează pe mine poate lăsa indiferent pe altcineva. Însă subiectul cărții lui Valérie îmi vorbește. Relația unei fiice cu tatăl ei. Mă gândesc la fiica mea, la absența tatălui ei în timpul vieții și la moartea lui. Și la responsabilitatea copilului de a trăi uneori durerea în locul părintelui. Mă gândesc la reproșuri, la distanță și tăcere, la sentimentul de culpabilitate al părinților și la ranchiuna copiilor. Sunt sensibilă la toate aceste teme. De aceea o carte pe care decid să o public este aceea pe care doresc să o promovez, să o apăr, să o explic, să o povestesc cu același entuziasm pe care l-am resimțit atunci când am citit-o prima dată și m-a emoționat.