În fiecare seară

                                  Poetei Ioana Burghel

Puțini, foarte puțini bănuiesc ce înseamnă

să te culci fericind vrăbiile. Cheia răsucită în ușă

de două ori, lampa dată la infinitiv

şi lătrăturile de peste noapte: îndepărtatele

lătrături ale sălbăticiunilor psihopompe.

Ferice de vrăbii: n-au zei

şi nu le ia niciodată interviuri păianjenul,

uriaşul păianjen în caftan egiptean. Ferice

de ele: nişte firimituri, nişte mici ancore

ţinându-mă, în fiecare seară,

să nu mă arunc pe fereastră – într-un gol şi mai mare.

Lampa dată la infinitiv,

cheia răsucită în uşă de două ori

şi repetatele coşmaruri cu substrat arhaic, păgân:

se face că mi s-a furat din nou colivia

în care îmi țin umbra. Se face că patul în care dorm

este izbit, toată noaptea, aproape ritmic,

de găleata unei fântâni. Puţini, foarte puţini

bănuiesc ce înseamnă să te culci fericind vrăbiile:

n-au zei şi poate nici nu ştiu că sunt vii

în această betonieră

în care ne învârtește, tot mai repede, soarele.

Strigarea noastră

În zadar vom cădea, în ultimul ceas, în genunchi

și în zadar vom striga ,,Doamne ”, căci strigătul nostru

nu va fi auzit. Vom vedea moartea ținându-se după noi,

după fiecare dintre noi, cum praful după câinele bătrân,

dar va fi prea târziu.

În zadar vom cădea, în ultimul ceas, în genunchi

și în zadar vom striga ‚,Doamne”, căci strigătul nostru

nu va fi auzit. Ne vom uita înapoi

și vom vedea cum vine pe urmele noastre moartea.

Ne vom uita într-o parte și vom vedea-o alături de noi.

Nu ne lăsa, Doamne, vom striga înspre Domnul

și strigarea noastră va fi stearpă. Mai ușor va trece cămila

prin urechile acului

decât strigarea noastră prin gaura de cheie a milei

dumnezeiești.

O tristă strigare în pustiu. O tristă strigare

auzită doar de fiarele – întărâtate – din inimile noastre.

Va veni – vai nouă – moartea și nu ne va găsi pregătiți.

Ne vom uita înapoi: și ea pe urmele noastre.

Ne vom uita într-o parte și vom vedea-o alături de noi :

o Gorgonă cu cercei de argint,

o târfă al cărei halat se desface în față, mereu.

Rotitoare dulbine

Lapte de mamă,/ lapte dulce, lapte sfânt./ Au
crăpat dintr-odată sânii femeilor,/ ai tuturor
femeilor de pe pământ./ Stau până la gât în lapte,/
la fel ca soarele de iarnă, în zăpadă,/ la fel ca
măcelarii, pe lumea cealaltă, /în sânge de vițel,
în sânge de taur,/ în sânge de vacă./ Spumă
de lapte/ și rotitoare dulbine./ Este precum
în repetatul coșmar/ al celor înțărcați doar
de câteva zile./ Încerc să fac pluta ca un copil
și nu pot,/ aș vrea să am aripi și nu se mai poate/
și picură lapte,/ și picură lapte/ până și din țâțele
de piatră/ ale frumoasei femei a lui Lot./
Un coșmar? O farsă? O iluminare/ al cărei tâlc
își are cuibul într-un mit?/ Au crăpat sânii
femeilor,/ ai tuturor femeilor de pe pământ./
Spumă de lapte, de lapte de femeie,/
și rotitoarele dulbine./ Dacă ar mai fi și mama,
tânără,/dacă ar mai fi și mama, tânără,/ ar trece,
desigur, laptele – laptele sfânt – peste mine!